[17] Marea transformare internă a Bisericii prin instituționalizare. Apocalipsa Bisericilor este legată de o apocalipsă instituțională. BOR este în fruntea Bisericilor care merg în această Apocalipsă, legată de schismă, erezie și înșelare.  A. Boca, încă un pas spre Apocalipsă

Punctul vulnerabil al Bisericii este astăzi marea transformare internă care a avut loc în instituționalizare, în secolul XIX, după 1850, când BOR și-a construit actualul statut și  a obținut „independența” sa. Acel secol XIX este nu doar pentru BOR ci pentru toate Bisericile Ortodoxe începutul unei mari transformări interne, netransparente pentru întreaga Biserică. Centenarul nu este chiar un eveniment de celebrare, ci este o confirmare a acestei transformări interne.

Ce legătură are această transformare cu A. Boca, cu Ecumenismul și cu nenumărate decizii luate în ultimul secol? Cum de se pot întâmpla în Biserică astăzi astfel de lucruri precum o decizie pentru A. Boca? O să încerc să explic mai jos. Această transformare este un punct major de discutat, pentru că A. Boca nu este o decizie greșită izolată, este o decizie într-un context mai larg, care trebuie înțeles de Biserică, context legat și de calendar și de Ecumenism.

Tot cercetând în jurul acestor subiecte, Ecumenismul în special, calendarul indirect, dar și Arsenie Boca, am încercat să am și o perspectivă de management organizațional asupra acestora și să înțeleg ce a fost diferit în aceste evenimente, față de întreaga istorie a celor două milenii ale Bisericii. Ce este diferit astăzi față de istorie, de astfel de evenimente și acte mari sunt la ordinea de zi și nu mai pot fi oprite? Și cum sunt legate între ele și de ce sunt parte dintr-o apocalipsă institițională generală, din acest preambul al „căderii Bisericilor”, vestită la sfârșitul veacurilor?

Primul punct de discutat este contextul general de luare a deciziilor în primul mileniu. Cum s-au luat deciziile în primul mileniu în Biserică? Deciziile s-au luat prin această triadă de putere a Bisericii:

1. Sinodul
2. Credincioșii
3. Împăratul.

O să explic ce vreau să spun prin asta. (Așa cum și statul are mecanisme de putere care se controleaza unul pe altul, inevitabil și Biserica a avut așa ceva, deși netransparent și fără o teorie a acestor puteri, teorie care ne este necesară astăzi în contextul acestei transformări largi interne a Bisericii).

Toate Sinoadele Ecumenice reprezintă probleme mari în istoria Bisericii. Și toate au un factor comun, o implicare majoră a ierarhiei, dar și o incapacitate a ierarhiei de a le gestiona. Cum s-au corectat toate aceste probleme? Nu prin ierarhie. Nu ierarhia a fost factorul polarizator al corectării acestora, ci a fost factorul lucrător. Cine a polarizat soluționarea acestor probleme? Componenta 2 și componenta 3 din această triadă au avut rolul de facto de corectare.

În deciziile mari, de impact, milenare ale Bisericii a contat această triadă. Nu în zona operațională a Bisericii. Astfel de decizii nu au putut fi făcute fără această triadă și s-au lucrat numai prin această triadă de putere. Și ar trebui atenție la acest format de luare a deciziilor.

De ce? Pentru că în management este bine cunoscută acest mecanism de monitorizare și control, o buclă de control care se creează pentru fiecare proces, în care ai nevoie de monitorizare și apoi de mecanisme de control pentru a putea corecta ceva. Cum s-au corectat în istorie toate aceste probleme? Componenta 2 a sesizat componenta 3, care a exercitat autoritate și putere față de componenta 1, forțându-o să corecteze lucrurile. Pe scurt au existat sesizări continue către puterea laică, putere care și-a exercitat autoritatea asupra componentei 1, forțându-o să se adune și să rezolve lucrurile.

Toate Sinoadele Ecumenice sunt probleme create și de ierarhie, create și cu sprijinul ierarhiei. Iar acestea au fost rezolvate când împăratul, componenta 3, a trimis armata după ierarhie și cu armata i-a adus în Sinoadele Ecumenice. Ierarhia nu a intrat chiar de bună voie în aceste Sinoade și asta trebuie să o spunem. Aceste Sinoade s-au făcut pentru că această componentă 1, a fost adusă cu armata într-o sală pentru a discuta aceste probleme ale Bisericii, în prezența componentelor 2 și 3, pentru ca nu cumva să plece sau să evite o soluționare corectă a problemelor. Și de ce a trebuit să fie adusă cu armata? Pentru că ierarhia are această problemă a încăpățânării în propria „autoritate teologică” în care le știe pe toate și mai bine decât toți, laitmotivul constant al istoriei, pe care îl auzim continuu de la ierarhie. Asta este problema care trebuie rezolvată de fiecare dată, orgoliul ierarhiei care trebuie depășit de o autoritate.

Care este problema pe care o avem astăzi în Biserică? Problema pe care o avem este că după 1850, a avut loc această mare transformare internă a Bisericii, instituționalizarea acesteia. Ce înseamnă asta în mare? Este simplu: ierarhia a scăpat de componenta 3 de control și a redus la minim contribuția decizională a componentei 2. Pe scurt, s-a consolidat enorm de tare puterea decizională, exclusiv în mâna ierarhiei, care a rupt deplin contribuția celorlalte componente și orice capacitate de control a deciziilor.

Ce este specific istoriei și acestor două milenii este capacitatea de corectare a deciziilor prin acest feedback și mecanism de monitorizare și control adus de Biserică. Pe scurt, astăzi ierarhia este infailibilă doar prin sine și este excepțional de vulnerabilă în fața unor decizii istorice greșite. Ce este de punctat este vulnerabilitatea decizională actuală a Bisericii, fără aceste componente de feedback instituțional și autoritate instituțională secundară.

Haideți să ne imaginăm o istorie a Bisericii Ortodoxe fără credincioși și fără împărat. Unde ajungem? La următorul punct de discuție, la catolicism.

Ce înseamnă această transformare pentru Biserică? Este simplu, astăzi suntem identic în poziția eclesiologică a catolicismului, a Apusului, începând cu secolele 4-5 – pentru că atunci au apărut în catolicism vizibil aceste manifestări de transformare, cu un primat care a început să ridice pretenții. De ce spun asta? Catolicii, în Imperiul Roman, datorită structurii de imperiu, au înțeles mai bine decât Răsăritul aceste mecanisme de putere. Și ce au făcut? Au scăpat în primul rând de componenta 3, de împărat, creând vicariatul, care asta spune, că papa Romei este peste împărat. Apoi au scăpat de credincioși, creând un sistem de caste, în care credincioșii nu au drept la opinie teologică. Iar apoi au creat primatul, care este de fapt o consolidare a deciziei teologice în două direcții, una internă, în care primatul este peste episcopii catolici, și a doua intra-Biserici, în care primatul este peste toate Bisericile, adică și peste Răsărit. Să tacă din gura întreaga Biserică e scopul final al acestor decizii din catolicism, să se poată ignora feedbackul Bisericii – prin promovarea unei abordări instituționale discreționare, printr-o putere centrală care și-a consolidat teologic întreaga putere în câteva roluri eclesiologice. S-a scăpat foarte rapid de critică și s-a consolidat puterea centrală excesiv.

Ce a destabilizat catolicismul în istorie a fost exact această schimbare de paradigmă, de la adevăr la putere centralizată, la argumente „putrede”, care distrug adevărul. Și de aici sunt invențiile primatului, vicariatului, care în esența lor sunt o alterare a sobornicității, a conlucrării în Biserică și o propunere a unor concepte de autoritate centralizată, care să își permită să stăpânească Biserica. Adică o trecere la paradigma unu vs. toți, menționată în lucrarea „Unitatea Creștină și Catolicismul” (Editura Agaton, 2022, lucrare disponibilă și online, pe acest site). Instituțional abia acum începe o discuție serioasă despre sistemele de management diferite ale Apusului față de Răsărit, dar și despre impactul acestora în istorie, și valoarea sobornicității în acest context. Sinodul adună ceea ce toți asumă și înțeleg în adevăr, nu definește de capul lui adevărul pentru toți, doar pentru că „Sinodul”, așa cum propune catolicismul. De aceea adevărul Sinodului trebuie să fie un adevăr văzut de toți și nu doar de un Sinod.

Pe scurt, catolicii au înțeles mai bine cum se fac astfel de transformări și le-au pus rapid în aplicare. Rezultatul? O distrugere deplină internă a catolicismului, care a început un traseu de cădere, prin schismă, erezie și înșelare – pentru că acesta este traseul catolic în istorie, în aceste coordonate.

Acesta este traseul eclesiologic al oricărei Biserici care refuză să discute și să corecteze problemele, printr-o ierarhie care se rupe de Biserică, care refuză să asculte și să primească feedbackul Bisericii. Se pare că Răsăritul nu a fost suficient de descurcăreț în timp în aceste jocuri, dar recuperează astăzi. Și traseul catolic în istorie, cu schismă, erezie și înșelare este traseul actual al Ortodoxiei, care merge din decizie în decizie, legate de acestea, până va trăi deplin într-o realitate catolică internă, fără să își dea seama. Până când catolicismul intern va fi noua realitate a Bisericii, printr-o ierarhiei harnică, grabnică spre schimbări majore, schimbări care nu au sens, ierarhie care nu are un duh ortodox autentic și care nu simte că aceste transformări continue sunt greșite. Și de asta îl vedem astăzi pe Boca în canonizare, pentru că nu mai există un duh ortodox care să simtă ce au zis părinții Bisericii, că A. Boca nu este o experiență ortodoxă, ci una catolică.

Astăzi, în Ortodoxie, suntem în catolicism instituțional curat, deși asta nu se vede chiar de oricine. Suntem identic în poziția eclesiologică a catolicilor. Nu sinodalitatea, ci credincioșii și împăratul sunt specifici acestei structuri a sobornicității și sunt mai definitorii în ce numim „sobornicitate”, decât ce se afirmă astăzi că „ierarhia într-o sală” este sobornicitatea Bisericii. Dar ierarhia nu a intrat niciodată de bunăvoie în acea sală, pe probleme majore. Mecanismele care asigură plenitudinea deciziei (întreaga Biserică) dar și feedbackul în deciziile mari sunt parte din sobornicitate – asta nu au înțeles catolicii, că este nevoie de o componentă critică din partea Bisericii, dar și de o componentă de mișcare a adunării Bisericii, și foarte superficial au eliminat ce nu trebuia eliminat.

Unde suntem astăzi în Ortodoxie? Într-o involuție de 2 milenii, în care începem istoria din secolele 4-5 a catolicismului. Am ajuns în secolele 4-5 ale catolicismului. Aceasta este esența autentică a acestui „centenar”, involuția Bisericii în primul mileniu, în secolele 4-5. E o realizare de menționat la acest centenar. Degeaba avem dogma, dacă instituțional am avut o regresie și o involuție de 2 milenii, dacă am stricat ce nu trebuia atins și dacă ne-am luat după catolici. Dacă s-a stricat cadrul deciziilor milenare ale Bisericii, atunci suntem într-o involuție cum nu au mai fost în istoria Bisericii. Și doar începem traseul din secolele 4-5 al catolicilor.

Ierarhia nu a înțeles că principala problemă de rezolvat astăzi în Biserică nu este calendarul, nu este Ecumenismul, nu este A. Boca, ci este păstrarea autentică a sobornicității, în această triadă decizională, păstrarea reală a mecanismelor decizionale, nealterarea nici cu o cirtă a modalității în care Biserica a luat istoric deciziile sale. Biserica a luat decizia sa în acest cadru, nu prin „sinodalitate”, cum într-o manieră simplistă este erijată astăzi orice explicație, doar pentru a înălța în mod fals și eronat rolul Sinodului prin sine la zidirea Bisericii, prin promovarea unui fals teologic, al unui Sinod care singur a luptat în stânga și în dreapta pe toate problemele Bisericii și le-a scos la liman. Se crează un fel de imagine a unui Sinod-erou, care a rezolvat doar prin sine toate problemele istorice ale Bisericii. Și doar vezi triumfalism instituțional care nu înțelege că deja am ieșit de pe drumul principal al Bisericii și suntem prin mlaștini de unde nu vom mai ieși instituțional – prin izolare decizională a Sinodului. Și se vede că la nivel de management instituțional nu se produce nimic, nicio teză, și nimeni nu reușește să se orienteze la nivel de management în această nouă realitate a Bisericii – adică o neînțelegere generală a realității de management în care trăim. Consultarea este un de facto în statul laic, dar și în Biserică, unde adunarea-dialogul ar trebui să fie parte din constituția Bisericii. Astăzi Biserica se erijează în putere centralizată, după model catolic, neînțelegând nimic din traseul catolic în istorie, schisma, erezia, înșelarea dar și protestantismele, care sunt generate prin privarea Bisericii de manifestare și exprimare eclesiologică autentică.

Înțelepciunea cea mai mare instituțională astăzi va fi reglarea acestui mecanism al sobornicității-unității decizionale. Cine va reuși aceasta, acesta va ajuta cu adevărat Biserica în viabilitatea milenară a acesteia. Un Sinod care nu a înțeles cum să organizeze aceste decizii majore ale Bisericii este doar un Sinod care a pierdut cârma Bisericii și care nu a înțeles că am ieșit de pe un drum principal pe care trebuia să fim. E un Sinod în care fiecare trage de cârma vasului Bisericii în ce direcție vrea. Și sunt mulți care trag în toate direcțiile de această cârmă.

Sobornicitatea Bisericii este și această capacitatea de corectare, care nu vine doar din ierarhie ci vine din componenta 2 și din componenta 3, care au împins componenta 1 să facă ce trebuie. Adunare, adunare, dar împinsă și cu armata și credincioșii în spate. Asta este istoria autentică a „sinodalității”. Ierarhia într-o sală, dar doar cu niște factori polarizatori ai acestei adunări și cu niște factori care mențin echilibrul „sinodalității”, factori care nu sunt menționați în discuție, pentru că nu convin. Aceasta este Biserica plenară, nu doar un discurs fad al „Sinodului”, care uită să menționeze toți contribuitorii, punându-se în față pe sine în acest act. Nicidecum doar Sinodul, ci întreaga Biserică – este un act de recunoaștere al contribuției întregii Biserici la actul decizional, în diferite forme,  act pe care trebuie să îl facem, pe care Sinodul uită de ceva vreme să îl facă, învățându-se greșit în ultimul veac cu retorica „Sinodului”. Avem chiar în Evanghelie o pildă despre cineva care era în față și spunea continuu că e drept și despre cineva care stătea mai în spate, necutezând să ridice privirea din pământ, foarte relevantă pentru discuția aceasta între Sinod și Biserică, pilda vameșului și a fariseului.

Să fie clar înțeles, deciziile majore și sustenabile ale Bisericii s-au luat nu de „sinodalitate”, ci de această triadă de putere, în care a existat o contribuție din partea întregii Bisericii, chiar dacă în „sinodalitate” au căpătat formă instituțională. Sinodalitatea a fost o instituție de exprimare eclesiologică, dezbatere și asumare eclesiologică a unui fond de analiză și discuții adus de întreaga Biserică. Sinodalitate elimină astăzi cu mare ușurință din discursul propriu componentele 2 și 3, pentru că evident, nu convine instituțional să ai și credincioși în forumul de discuție – însă aceasta este realitatea istorică a Bisericii și a actelor Bisericii, în care ai și credincioși și ai și un împărat. Cumva mentalitatea catolică pare să se impună astăzi și în Ortodoxie unde nu se mai înțelege nevoia de dezbatere plenară și se înțelege doar conceptul de forum redus de dezbatere.

Asta nu se înțelege astăzi în Ortodoxie și auzi un discurs încurcat, în care nu se știe ce cuvinte să mai fie folosite pentru a apăra conceptul de „putere centrală” în defavoarea conceptului de „putere a adevărului-argumentului în dezbatere”. Și astfel ajungem în Biserică în tot felul de „adevăruri ale puterii centrale” dar nu adevăruri ale Bisericii. Și A. Boca este un adevăr al unei puteri centrale, dar nu al Bisericii. Astăzi auzim în Biserică despre Sinod, dar nu despre adevăr.

Realitatea faptică a istoriei arată cum a funcționat de fapt Biserica, prin această triadă de putere și numai prin această triadă de putere. Această triadă a susținut ceea ce numim astăzi ecumenicitate, adoptarea unor decizii corecte, potențarea Sinoadelor Ecumenice care nu au apărut din senin, din bunăvoința episcopilor care să alerge de bunăvoie să discute problemele Bisericii. Episcopii cu greu au fost adunați în timp și pentru astfel de dezbateri a fost nevoie de multă putere să fie adunați. De aceea a vedea luate astăzi decizii majore în Biserică, decizii care ar trebui luate doar în această triadă, luate numai de „sinodalitate”, este derizoriu, văzând primul mileniu și rezultatele abordării discreționare ierarhice.

Este clar că tot ce produce de una singură sinodalitatea este egal cu un catolicism – catolicismul este un fel de „sinodalitate” a Apusului, care nu a înțeles nimic din nevoia de dialog și critică, de dialog integrat, care a folosit forța instituțională și nu critica-argumentul drept instrument de impunere teologică. Sinodalitatea se scufundă astăzi singură în catolicism, neînțelegând mecanismele instituționale autentice ale Bisericii, tăindu-și singură stâlpii de sprijin al deciziei pe motivul orgoliului instituțional și al „reușitelor” instituționale istorice. Apropo, reușitele instituționale istorice sunt pentru că aceste două componente, componenta 2 și componenta 3 au intervenit. Componenta 1 a făcut treaba cea mai simplă, a participat la dezbatere, componentele 2 și 3 au dus greul, au potențat direcția corectă și au potențat adunarea Bisericii – să nu ne mai amăgim, pentru că rolul ierarhiei pare să fie unul pasiv în fața unor adunări care au fost împinse din exterior.  Această adunare a Bisericii a fost potențată din exterior, nu din interior.

Instituționalizarea Bisericii trebuia să întărească veriga centrală a Ortodoxiei, sobornicitatea, dialogul între ierarhie și credincioși, nu doar să consolideze instituția Sinodului. De asta astăzi avem peste tot „Sinodul”, dar nu dialogul-adevărul. Se vede clar în această instituționalizare schimbarea de paradigmă a Bisericii. De aici vine această problemă a Bisericii, în care Sinodul a făcut ce a vrut cu statutul și efectiv a eliminat dialogul cu credincioșii în probleme mari, componenta de maximă importanță a statutului. Cel mai important punct al statutului era acesta, al acestui dialog intern. Sinodul a prevăzut de toate în statutut, dar a ocolit ce era mai important, asigurarea autentică a sobornicității Bisericii, dialogul intern al acesteia. Sinodul a ocolit punctul zero al funcționării Bisericii, dialogul intern. S-a ocupat doar de ce era irelevant, de partea operațională. Problema catolicilor în istorie nu este atât modul distinct de a gândi eclesiologic, ci este că nu au reușit să corecteze în timp nimic din ce era greșit. Or, în exact aceeași problemă este astăzi și instituția ortodoxă, în care datorită instituționalizării s-au acoperit toate vocile critice, care acum pot fi ignorate fără niciun fel de consecință.

Mai poți spune astăzi ceva ierarhiei care a scris statutul Bisericii pentru sine, în care ierarhia a scris acest statut pentru sine și a avut grijă să consolideze la maxim puterea ierarhică, „conform canoanelor” (sau mai bine zis selectând atent din canoane ce a convenit consolidării puterii ierarhului), dar neînțelegând nimic din echilibrul de putere și din mecanismele de putere ale Bisericii din timp? Și de aici avem o Biserică în care avem probleme majore în ultimul veac, produse de ierarhie, în care credincioșii nu pot face nimic, pentru că statutul actual a cimentat pe veci o castă ierarhică infailibilă în fața Bisericii.

Evenimentul transformator al întregii Ortodoxii, din ultimele veacuri, este această instituționalizare. Astăzi suntem identic în poziția eclesiologică a catolicilor din primele veacuri, în care s-a realizat fără ca Biserica să înțeleagă, o transformare internă majoră în Biserică, transformare care este cel mai mare act de distrugere posibil comis asupra Bisericii, în ultimele două milenii. Pentru că ne aduce intern în poziția eclesiologică a catolicilor, într-o incapacitate instituțională de corectare. Biserica nu funcționat niciodată așa, cu ierarhia de capul ei. Ce se propune astăzi în Biserică este o utopie, o mentalitate catolică. 2.000 de ani mărturisesc o Ortodoxie în această triadă de putere, nu o Ortodoxie cu management catolic. Am întors toată istoria Bisericii pe dos în această instituționalizare.

Această instituționalizare este cea mai mare problemă a Bisericii a ultimelor două milenii. Pentru că a însemnat o reorganizare deplină internă la nivel decizional și ne-a plasat în poziția catolicilor. Nu a fost făcută corect, în spirit ortodox și a fost făcută în spirit catolic. De fapt nu s-a înțeles spiritul ortodox și cum a funcționat Ortodoxia, s-a înțeles doar ceea ce și catolicii au vrut să audă, „puterea centrală”, s-a eliminat rapid din statut orice capacitate de decizie din partea credincioșilor și am ajuns catolici din ortodocși. A afectat ce era mai de valoare în Ortodoxie, „sobornicitatea”, exact rădăcina, esența Ortodoxiei, mecanismul corect decizional, prin feedback și potențare exterioară (credincioși și împărat), și ne-a dus în sistem decizional catolic, centralizat. A fost afectat însuși Crezul ortodox, care afirmă ca valoare legată de unitatea Bisericii sobornicitatea, o lucrare într-un anumit mod a Bisericii. S-a lucrat la Biserică până a fost făcută după chipul patimilor unora, în stil catolic. Păi e logic, mulți gândesc în sistem „puterea centrală” și nu înțeleg fundamentul Ortodoxiei, dialogul-adevărul văzut de întreaga Biserică. S-au tăiat două legături fundamentale ale managementului ortodox și am ajuns în catolicism.

Sinodul poate spune încontinuu că „noi Sinodul”. Foarte bine, dar nu ați făcut în istorie cele drepte – o realitate și a zilelor de astăzi. Ci a trebuit de nenumărate ori să fiți adunați și împinși să faceți cele drepte. Nu de bunăvoie ați făcut ce s-a făcut în istorie, ci cu armata în spate. E o diferență de la a putea la a face. De la putere la dreptate e cale lungă. Acolo a trebuit să fie prezentă și Biserica, și armata, și împăratul, pentru ca Sinodul să facă cele drepte.

Aceasta este marea problemă instituțională pe care BOR o are astăzi. De aici sunt posibile astfel de inițiative peste noapte și astfel de mari transformări. Și de aceea Bisericile vor cădea, fiind toate afectate de aceeași transformare, care le pune pe toate în poziție de vulnerabilitate. Și de ce Scriptura menționează „Bisericile”? Pentru că toate vor fi afectate de o transformare identică. Nu e o problemă doar a noastră, e o problemă generală, care trebuie înțeleasă în esența sa. Și înțelepciunea Bisericilor va fi să înțeleagă cum să păstreze deciziile majore în spiritul ortodox – iar asta s-a făcut numai într-o participare plenară a întregii Biserici.

BOR este astăzi în fruntea tuturor Bisericilor la capitolul inovații, la capitolul de a sta în fruntea ideilor de transformare, inovare, fugit după iluzii, calendare, ecumenisme, unități și alte idei. BOR este în fruntea Bisericilor care aleargă în toate direcțiile, fugind după amăgirile inovațiilor de astăzi.

Salvarea Bisericii în zilele de astăzi și într-o astfel de transformare instituțională majoră este conservatorismul și dialogul instituțional intern. Nu miști un deget astăzi, dacă vezi că lucrurile nu sunt așezate corect și mai bine nu faci decât să faci. Or, în BOR, se fac lucrurile în forță, peste noapte, fără nici cel mai mic discernământ. Calendarul, Ecumenismul și A. Boca sunt astfel de decizii luate fără discernământ, peste noapte, cu impact major eclesiologic, legate de schismă, erezie și înșelare. BOR este o instituție într-o profundă efervescență în ultimul veac, în care face de toate, într-o reconstruire totală internă: calendar, Ecumenism, Sinodul din Creta, nenumărați sfinți. O agendă de transformare uriașă, cu decizii care ne apropie enorm de mult de schismă, erezie și înșelare.

În paralel, vedem Biserici care văd aceste probleme și care le abordează cu mult mai mult discernământ. Muntele Athos pare să fie un far călăuzitor cu mult discernământ în toate aceste probleme. În calendar a adoptat poziția conservatoare. În Ecumenism a adoptat mai multă rezervă. În toate aceste probleme muntele Athos pare să fie la înălțimea cerută de astfel de decizii unice și istorice ale Bisericii. Cineva nu a înțeles tipul de management practicat de muntele Athos și de ce acest tip de management este cu mult mai potrivit și adaptat contextului de astăzi al Bisericii. Muntele Athos are un management mult mai adaptat spiritului ortodox și se pare că are învățate bine valorile ortodoxe – este un exemplu de management pentru întreaga Ortodoxie. Păcat că nu se înțelege așa ceva.

Din greșeală în greșeală până la căderea finală. Se va găsi în acest șir de erori instituționale un ierarh în istorie, care să dea Bisericii lovitura de grație, așa cum și în canonizarea lui A. Boca vedem că patima de peste de peste 20 de ani a unui ierarh, de insistență, s-a soldat cu o canonizare.

Aceasta este ierarhia Apocalipsei, care lucrează toate acestea ale căderii Bisericii. Apocalipsa Bisericilor este legată de această transformare internă produsă acum 2 veacuri. Marele eveniment așteptat de credincioși, Apocalipsa Bisericilor, nu va fi un eveniment mistic, ci unul de transformare internă, în care decizii de management vor fi luate în rafală, unele după altele, greșite. Adică exact ce vedem în Ortodoxia românească în ultimul veac. Să nu mai aștepte nimeni marele eveniment mistic al Apocalipsei Bisericilor ci să revină cu picioarele pe pământ și să caute la o abordare de management instituțional nefezabil, cu decizii de management de impact, la nivelul întregii Biserici. Acest eveniment s-a întâmplat deja. Privim astăzi la ierarhi care lucrează cele ale Apocalipsei, neînțelegând de fapt ce ar trebui să facă, neavând experiență de management și nici un duh ortodox care să simtă direcția Bisericii în toate aceste probleme. (Nici ca Athosul nu gândesc, dar nici management nu știu.)

Aici este de fapt localizată Apocalipsa Bisericilor, despre care vorbește Scriptura. Din păcate, sunt prea puțini manageri în Biserică să observe asta și să pună în evidență această transformare internă a Bisericii. Însă dacă managementul nu îl putem înțelege, trebuind o pregătire de management specifică, putem privi la muntele Athos și la abordarea mai coerentă de management, precum cea pe care o teoretizez, care este de fapt direcția corectă de management a Bisericii în aceste veacuri – iar deciziile de management ale muntelui Athos confirmă tot ceea ce spun.

Se pare că experiența duhovnicească a muntelui Athos servește cu mult mai bine la un management aliniat unui duh ortodox, care înțelege mult mai bine prioritățile de management ale Bisericii, decât o titulatură de ierarh. Și sunt mai multe Biserici care au adoptat un conservatorism și o abordare de management aliniate acestei perspective propuse. Și aici ai două opțiuni, ori ai experiența duhovnicească a Athosului și simțire curată ortodoxă și nu te împiedici în decizii, ori știi management la un nivel impecabil, macro, organizațional-instituțional, să nu încurci Biserica și să poți călăuzi întreaga Biserică într-o direcție corectă. Dar în BOR nu avem nici una și nici alta. Rezultatele din ultima sută de ani se văd. Avem suficienți administratori-funcționari, cu multă hărnicie, dar nu avem nici duhovnici și nici manageri. Deciziile luate în ultimul secol confirmă ce spun.

Care este soluția acestei transformări periculoase, care ne aduce într-o epocă nefirească pentru Biserică? Pentru că starea actuală a Bisericii nu este una sustenabilă, firească, una precum a fost timp de două milenii. Ce trebuie făcut instituțional pentru a rezolva acest dezechilibru instituțional de putere? Conservatorismul și acest mecanism exterior de forțare a dialogului intern în Biserică, pentru că de fapt aceste componente 2 și 3 au forțat acest dialog (când ierarhia nu l-a vrut), ar trebui exprimat instituțional. Pe scurt, ar trebui să existe o instituție autentică a dialogului cu credincioșii, între Sinod și Biserică, și un mecanism care să poată fi activat și de credincioși, pentru a putea avea acest dialog mult necesar Bisericii. Aparatul administrativ actual asigură doar o funcționare operațională, are atribuții operaționale și nu are legătură cu deciziile de impact ale Bisericii.

Centenarul trebuie legat de apocalipsa instituțională construită, nu de altceva. Ce trăim astăzi este o distrugere sistematică a Bisericii. Centenarul Bisericii ascunde în spate o mare dramă, legată de calendar, Ecumenism și A. Boca. Și asta nu se înțelege. Nu trăim o realitate a unui eden instituțional ci a unui iad instituțional în care patima ajunge adevăr. Este un centenar groaznic, în care diferite patimi au lucrat după bunul plac în Biserică. Aceasta este realitatea acestui centenar. Calendarul este o o patimă a impunerii peste noapte, fără discernământ. Ecumenismul este o patimă instituțională care nu a înțeles problema de rezolvat (rezolvată în alte lucrări publicate și cu totul altfel decât a propus instituția, problema unității creștine fiind deja adresată dar într-o manieră metodică și diferită de ce este în istorie). A. Boca este o experiență neortodoxă, introdusă în Biserică pentru patima unor ucenici. Patima și puterea instituțională au ajuns adevărul Bisericii – exact ca în catolicism. Înainte nu se putea asta, iar în istorie credincioșii aduceau poziții, care erau susținute în dialog de împărat, erau discutate. Acestea cu realizările mărețe ale centenarului sunt iluzii totale. Centenarul Bisericii este o realitate grozavă, dacă este privită la nivel de management.

Acel eveniment major așteptat de toată Biserica, legat de căderea Bisericilor, s-a întâmplat deja, acum aproape două secole, și a așezat toate Bisericile într-o stare de vulnerabilitate internă. Acum e doar înțelepciunea fiecăreia, cum își gestionează intern poziția de vulnerabilitate decizională și cum va reuși ierarhia Bisericii să renunțe la orgolii pentru a discuta onest problemele Bisericii. Acum ține de înțelepciunea fiecărei Biserici să își gestioneze intern, disciplinat, prin dialog, problemele. Și se vede că există Biserici care au adoptat o abordare mai conservatoare pentru a nu distruge ce s-a construit 2 milenii. Distrugerea Bisericii se va face prin decizii unice, de impact, precum A. Boca (controversată, cu două poziții distincte foarte puternice), decizii care nu ar trebui luate chiar oricum, doar prin „puterea centrală” – istoria arată că acest sistem de decizie nu funcționează și e greșit. Sobornicitatea e conceptul decizional superior, iar sobornicitatea ortodoxă aduce toate componentele la un loc în teorie dar și în practica istorică vizibilă a primului mileniu – mare păcat că astăzi s-a învățat pe de rost sloganul „Sinodului”, adică sloganul „puterii centrale” și nu se mai înțelege sobornicitatea.

Astăzi doar începem să așteptăm naivitatea Bisericilor și căderea lor, una câte una, prin neatenție și prin „energie administrativă” – aviz amatorilor, să pui oameni cu multă energie administrativă în poziții ierarhice, pentru a mișca Biserica cu multă energie în toate direcțiile, în loc să pui duhovnici care să tempereze și să gândească de zece ori un lucru mare, cum muntele Athos face. Dacă ai prea multă energie și profile de acest tip în Sinod, e clar unde va merge Biserica pe termen lung – dacă se promovează doar competența administrativă, e clar că temperamentul instituțional general va fi unul neacordat corect cu o necesitate de stabilitate pe termen lung a Bisericii. Dacă se pune Biserica pe steroizi administrativi, e clar unde o să meargă. De aceasta tot felul de oameni cu energie administrativă exagerată numesc după chipul lor alți administratori la fel de energici, creând un temperament instituțional general nealiniat cu valorile ortodoxe. De asta este mai bine să numești duhovnici echilibrați ca ierarhi și preoți, decât administratori pricepuți. Biserica are nevoie de o pondere mai mare de echilibru decât de energie în Sinod. Și când mentalitatea administrativă iese din fiecare por al Bisericii, se vede încotro mergem ca Biserică, atunci când te uiți la muntele Athos, în ce direcție merge.

Dacă faci o statistică astăzi în Sinod, e vreun ierarh fără „energie administrativă” serioasă? Pai dacă tu ai numit în timp numai oameni de acest tip, mai e Sinodul un factor de echilibru? Ce valoare ai promovat în Sinod și în Biserică, echilibrul și spiritul ortodox, duhovnicia serioasă, sau forța administrativă, funcționarul destonic?

Pentru ce îl alegi pe ierarh, pentru administrație bună, sau pentru duhovnicie și echilibru? Și când ai nevoie de o decizie duhovnicească în Biserică ce faci, pentru că nu o să ai cu cine să o discuți (adică exact cazul Boca)? Și aici este diferența între muntele Athos și Ortodoxia românească, unde duhovnicia serioasă este chintesența experienței atonite și de aici izvorăsc toate cele bune, spre deosebire de Ortodoxia românească unde e suficientă administrația și restul se subînțeleg. De asta muntele Athos cu ochii închiși merge în toate aceste probleme ale timpului actual, iar Ortodoxia românească nu nimerește niciuna dintre acestea corect, nu rezolvă nimic și face greșeli una după alta, ascunzându-se în spatele „puterii centrale”.

Tot Ortodoxie e și în muntele Athos, dar una care gândește profund duhovnicește și profund aliniat la valorile ortodoxe, învățate și asumate corect de muntele Athos, care asta face, mărturisește continuu în toate deciziile luate aceste valori ortodoxe. Acea Ortodoxie nu se ascunde în spatele titulaturilor ierarhice dar nimerește calea dreaptă cu mult mai bine decât toate titulaturile ortodoxe românești la un loc. Sinodul BOR nu reușește să aibă o direcție corectă, precum muntele Athos are în paralel. De ce? Pentru că s-au numit administratori care nu înțeleg profund actul ortodox și nu duhovnici. Pentru că după instituționalizare s-a promovat profilul de administrator și nu profilul de duhovnic și de aici greșeli pe bandă rulantă. Nu are nicio legătură ce se face în Ortodoxia românească în multe subiecte cu o abordare coerentă, văzută în muntele Athos.

În Bisericile care le vei vedea mai energice, acolo vor apărea căderi. Acolo se vor pune în aplicare agende de renovare internă a Bisericii, de distrugere a stâlpilor dogmatici de susținere, de înlocuire a becurilor și luminilor cu variante orientale mai ieftine (precum în Boca), de schimbare a furnizorului de energie cu unul mai potrivit. Și trimiți câțiva ierarhi la renovat în Biserică, unii la „îmbunătățit” dogmatica, unii la înlocuit mistica, unii la noi lumini și „sfinți” care să aducă lumini orientale, cu hipnoză și spiritism. Toți cu multă energie administrativă, puși pe lucrare și hărnicie – doar de asta au fost numiți acolo. Și Biserica ajunge să cadă. Iar în ultima sută de ani în BOR s-a auzit doar „administrație și energie administrativă”. Forță maximă, nu echilibru maxim. Asta ca să se înțeleagă pe ce cale am pornit instituțional în ultima sută de ani. Iar cartea de căpătâi astăzi este „Îndrumătorul administrativ bisericesc”, biblia instituțională actuală. Asta este valoarea instituțională actuală, exprimată foarte precis într-o carte de căpătâi a instituției ortodoxe românești care și-a pus în scris coordonata instituțională principală pentru viitorul său.

Meșteritul ierarhiei prin Biserică, în pragul Apocalipsei, ne va duce unde nu trebuie. 2.000 de ani s-a construit în Biserică. După instituționalizare Biserica nu are nevoie de renovări. Este bună așa cum era, nu are nevoie de lumini false, de becuri noi, orientale, precum A. Boca.

Dialogul intern este salvarea Bisericii astăzi. Dar noi nu avem astăzi dialog în Biserică. Dialogul este doar mult trâmbițat în toate direcțiile, dar de fapt este doar o demagogie instituțională. Această demagogie este problema care va încurca Biserica și trebuie marcată prin termenul corect, pentru a nu mai fi ascunsă sub retorici meșteșugite. Peste tot în predici auzi despre „dialog”. Dumnezeu știe ce se vrea să se spună acolo, că în Biserică nu avem acest dialog. Despre ce se vorbește în mod real în acele predici este monolog instituțional, un termen mai potrivit pentru ce se întâmplă astăzi în instituție.

Intern Biserica este distrusă pas cu pas și este pus în pericol acest echilibru al pozițiilor autentice ale Bisericii. Și se ajunge la decizii luate cu patimă și nu se mai pot alinia deciziile corecte ale Bisericii. Când vezi în Biserică personalități care aleargă 20 de ani cu o canonizare pe la toate ușile posibile, poate poate rezolvă ceva, la toate televiziunile și în mass-media, e clar că vorbim de patimă, nu de Biserică. Așa s-a făcut canonizarea lui A. Boca, alergând prin toată Biserica și strigând „Boca, Sfânt, Canonizare!” și  „Mulțimi, Canonizare, Boca!”.

Când vezi un singur om că aleargă 20 de ani cu o canonizare în brațe prin Biserică e clar că ai o problemă de rezolvat. Pentru că instituția este vulnerabilă astăzi, s-a putut produce această canonizare printr-un compromis de credință, rodul acestei vulnerabilități instituționale. Altfel nu se putea produce. Această canonizare este unul dintre semnele acestei slăbiri și vulnerabilități instituționale, care permite ca patima și nu adevărul să triumfe în Biserică, slăbire care permite ca instituția să acționeze discreționar, în pofida cunoașterii adevărului de credință, că A. Boca nu poate fi canonizat.

Am scris deja despre aceste lucruri în volumul publicat, De ce Biserica Ortodoxă nu îl poate canoniza pe Arsenie Boca. Sper să se audă și să se înțeleagă, înainte de a fi prea târziu. A. Boca este doar încă un pas spre o cădere a Bisericii. Astăzi trebuie să discutăm pe față toate aceste probleme, pentru ca mâine să nu fie prea târziu. De aceea trebuie să folosim în acest discurs termenii corecți și nu un discurs diluat.

19 Februarie 2025,

Doru Nastasă