„Mișcarea ecumenică nu ar putea să contribuie la refacerea unității Bisericii lui Hristos decât dacă Ortodoxia ar dezvolta o teologie care să impună, în mod convingător, adevărul integral și deplin eficient al lui Hristos întregii lumi creștine. Căci acest adevăr nu se poate constitui din învățături contrastante.”
(Pr. Dumitru Stăniloae)
Din punctul meu de vedere astăzi avem nevoie de o teză de problematizare și de o teză care să direcționeze corect pe partea de management această discuție și inițiativă ortodoxă legată de unitatea creștină, acestea fiind în mare necesitățile primare pe acest subiect. După milenii în care problema a fost deschisă, fără rezultate, întâi trebuie să asigurăm corect managementul acestei inițiative – primul lucru despre care discutăm este cum facem managementul acestei discuții.
Volumul „Unitatea Creștină în Ortodoxie”, încearcă să deschidă această discuție despre cum problematizăm și cum facem corect managementul acestei probleme, fiind mult o teză de management teologic al unei probleme teologice milenare.
„Greutatea și impactul problemei unității creștine sunt de câteva ori mai mari decât a unui Sinod Ecumenic, fiind de fapt vorba despre recapitularea tuturor Sinoadelor dar în fața întregului creștinism. Unitatea creștină este o problemă de o greutate egală cu a tuturor Sinoadelor Ecumenice, datorită impactului pe care îl are asupra creștinismului, rupt în trei părți datorită nerezolvării acesteia. E o problema milenară, încă deschisă. Este o problemă ecumenică. Astăzi în unitatea creștină vorbim atât despre ruperea Bisericii dar și despre pierderea Apusului catolic și protestant.
Sunt câteva afirmații majore făcute în Biserică pe acest subiect al problematizării soluției unității creștine, afirmații de la care cred că trebuie să plecăm în discuție:
„Mișcarea ecumenică nu ar putea să contribuie la refacerea unității Bisericii lui Hristos decât dacă Ortodoxia ar dezvolta o teologie care să impună, în mod convingător, adevărul integral și deplin eficient al lui Hristos întregii lumi creștine. Căci acest adevăr nu se poate constitui din învățături contrastante.”[1] (Pr. Dumitru Stăniloae)
„Așa cum recunoștea teologul ortodox John Meyendorff, “Biserica Ortodoxă a eșuat în a-i converti pe toți ceilalți creștini la unica Biserică a lui Hristos”[38] (s.n.). Meyendorff pune această ratare a misiunii Bisericii pe seama „incapacității Bisericii Ortodoxe de a exprima mesajul într-o manieră eficientă, cu suficientă dragoste pentru a face adevărul dur acceptabil de către toți cei ce nu îl știu”[39].”[2] (John Meyendorff, Catholicity and the Church, Crestwood, NY, St. Vladimir’s Press, 1983, p. 11).
„Atunci când va trebui, Domnul va ridica sfinți, precum Marcu Eugenicul și Grigorie Palama, ca să adune pe toți frații noștri care au fost scandalizați, să mărturisească Credința Ortodoxă, să întărească Tradiția și astfel să pricinuiască bucurie mare Maicii noastre.” (Cuv. Paisie Aghioritul, Epistola Cuviosului Paisie către Orthodoxos Typos).
Părintele Stăniloae spune că dezvoltarea unei teologii noi este o condiție pentru împlinirea unității creștine. Vorbește despre necesitatea unei evoluții teologice care să aducă o eficiență teologică mai mare. Ortodoxia are nevoie de o evoluție teologică pentru a împlini acest obiectiv.
Soluția istorică ortodoxă pentru unitatea creștină este limitată sever. Analiza teologică ortodoxă istorică nu este suficientă, nu este completă, nu poate aduce unitatea creștină. Problema este în analizele istorice. Calitatea informației și analizei istorice nu este suficientă pentru convergență. Soluția unității creștine stă într-o evoluție care să acopere această limitare istorică, evoluție care trebuie asumată și gestionată corect – nu stă într-un dialog. Analiza istorică nu poate fi continuată prin instrumentele interne teologice.
În mare atenția lucrărilor scrise este pe această discuție a unității creștine, pentru cum se va realiza. Lucrările conțin o teologie și o poziție ortodoxă pentru unitatea creștină, adică o problematizare largă a discuției despre unitatea creștină, o direcție pentru soluționare și o propunere de contribuție teologică necesară să fie adusă pentru punctele principale din dialog, într-o manieră nouă, mai eficientă, arătând unde sunt problemele curente legate de eficiență în teologia ortodoxă. Lucrările propun o dezvoltare a analizelor ortodoxe.
Afirmația majoră a lucrărilor este că soluția unității creștine este dificil de împlinit în condiția teologică actuală a Ortodoxiei și că soluția trebuie construită printr-o evoluție internă. De aici trebuie pornită discuția pentru unitatea creștină, de la soluția internă. Și asta doar într-un Sinod al Unității Creștine, al cărui preambul și vestitor este inițiativa sinodală din Creta.
Lucrarea curentă este un scurt rezumat, aducând doar câteva idei mari, introductive, pentru a permite o abordare mai ușoară a propunerii legate de unitatea creștină, aducând în plus o problematizare necesară legată de direcția în care trebuie mers în această discuție.
Obligația unui Sinod pentru unitatea creștină este cu mult mai mare decât obligația unui Sinod Ecumenic, mai ales când există perspective actuale teologice diferite de cele din istorie. Și implică analize și o abordare cu mult mai complexă decât cele din Sinoadele Ecumenice. Un Sinod al Unității Creștine va trebui să aducă o analiză a problemei, o poziție a altor confesiuni față de unitate-Ortodoxie, o direcție în care trebuie mers în discuție. Lucrarea aduce și o solicitare pentru o discuție largă în Biserică, pe tema unității creștine, într-un Sinod al Unității Creștine.
Inițiativa sinodală din Creta este o mărturie a unei necesități, nu o mărturie a unei soluții. Este o semnătură adusă de o plenitudine, pentru o necesitate și o obligație existente în Biserică pe acest subiect. Obligație care are nevoie de o soluție autentică. În lista de Sinoade ale Bisericii trebuie să existe și un Sinod pentru această problemă ecumenică, deschisă de peste o mie de ani.
Sinodul din Creta este un Sinod împotriva Ecumenismului, care în mare susține indirect teza părintelui Stăniloae cu privire la evoluția teologică. Marea problemă a Sinodul din Creta este că spune exact ce spune părintele Stăniloae dar altfel, indirect, încercând să afirme ceva însă de fapt spunând exact opusul. Indirect, Sinodul din Creta a construit un argument pentru teza antiecumenistă. Oriunde privești în teologie, ajung exact la aceleași concluzii, cu privire la necesitatea unei evoluții teologice. Sinodul din Creta este un Sinod al unei necesități, dar nu înțeleasă precum greșit se afirmă în Sinod, pentru un dialog, ci pentru o soluție, pentru soluția „crizei profunde” a mișcării ecumenice, adică pentru soluționarea problemei unității creștine. În Sinodul din Creta trebuie văzut dincolo de aparențele unor formulări, ci în formulările Sinodului care cu adevărata cuprind ființa problemei discutate. Pentru că Sinodul din Creta este un bilanț actual adus de sinodalitate împotriva Ecumenismului și împotriva căii actuale instituționale.
Solicit Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să aducă o discuție largă pe tema unității creștine, pe o problemă teologică majoră, deschisă de peste un mileniu, într-un Sinod larg, într-un Sinod al Unității Creștine.
[1] Ortodoxia și internaționalismul religios, preluare din Omagiu memoriei părintelui Dumitru Stăniloae, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1994.
[2] Mihai-Silviu Chirilă, Implicații eclesiologice ale aprobării documentului eretic Declarația de la Toronto de către pseudosinodul din Creta, https://ortodoxinfo.ro/ 2017/05/19/implicatii-eclesiologice-ale-aprobarii-documentului-eretic-declaratia-de-la-toronto-de-catre-pseudosinodul-din-creta/#sdfootnote39sym.”
Text volum „Unitatea Creștină în Ortodoxie”:
Citește text direct în pagina web
Versiune pdf, mai jos
Traducerea în engleză.