Unitatea Creștină în Ortodoxie › Unitatea Ortodoxă

Greutatea și impactul problemei unității creștine sunt de câteva ori mai mari decât a unui Sinod Ecumenic, fiind de fapt vorba despre recapitularea tuturor Sinoadelor dar în fața întregului creștinism. Unitatea creștină este o problemă de o greutate egală cu a tuturor Sinoadelor Ecumenice, datorită impactului pe care îl are asupra creștinismului, rupt în trei părți datorită nerezolvării acesteia. E o problema milenară, încă deschisă. Este o problemă ecumenică. Astăzi în unitatea creștină vorbim atât despre ruperea Bisericii dar și despre pierderea Apusului catolic și protestant.

Discuția despre Ecumenism, despre Sinodul din Creta, trebuie să urmeze doar după o discuție despre o teologie a unității creștine. Am scrise mai multe lucrări (publicate la Editura Agaton), pentru acest subiect:

1. Biserica Una, Ortodoxă, și Ecumenismul

2. Unitatea creștină și Catolicismul

3. Unitatea creștină și Protestantismul

4. Mărturia harului și a comuniunii în Ortodoxie, Protestantism și Catolicism

5. Unitate, Cincizecime, Biserică.

În mare atenția lucrărilor scrise este pe această discuție a unității creștine, pentru cum se va realiza. Lucrările conțin o teologie și o poziție ortodoxă pentru unitatea creștină, adică o problematizare largă a discuției despre unitatea creștină, o direcție pentru soluționare și o propunere de contribuție teologică necesară să fie adusă pentru punctele principale din dialog. Sunt disponibile și online, gratuit, la adresa https://unitateaortodoxa.ro.

Soluția istorică ortodoxă pentru unitatea creștină este limitată sever. Analiza teologică ortodoxă istorică nu este suficientă, nu este completă, nu poate aduce unitatea creștină. Problema este în analizele istorice. Calitatea informației și analizei istorice nu este suficientă pentru convergență. Soluția unității creștine stă într-o evoluție care să acopere această limitare istorică, evoluție care trebuie asumată și gestionată corect – nu stă într-un dialog.

Afirmația majoră a lucrărilor este că soluția unității creștine este dificil de împlinit în condiția teologică actuală a Ortodoxiei și că soluția trebuie construită printr-o evoluție internă. De aici trebuie pornită discuția pentru unitatea creștină, de la soluția internă. Și asta doar într-un Sinod al Unității Creștine, al cărui preambul și vestitor este inițiativa sinodală din Creta. Lucrările propun o dezvoltare a analizelor curente.

Lucrarea curentă este un scurt rezumat al celor menționate anterior, aducând doar câteva idei mari, introductive, pentru a permite o abordare mai ușoară a propunerii legate de unitatea creștină, aducând în plus o problematizare necesară legată de direcția în care trebuie mers în această discuție.

Obligația unui Sinod pentru unitatea creștină este cu mult mai mare decât obligația unui Sinod Ecumenic, mai ales când există perspective actuale teologice diferite de cele din istorie. Și implică analize și o abordare cu mult mai complexă decât cele din Sinoadele Ecumenice. Un Sinod al Unității Creștine va trebui să aducă o analiză a problemei, o poziție a altor confesiuni față de unitate-Ortodoxie, o direcție în care trebuie mers în discuție. Lucrarea aduce și o solicitare pentru o discuție largă în Biserică, pe tema unității creștine, într-un Sinod al Unității Creștine.

Doru Nastasă,

București, 2023

I. Problematizarea Unității Creștine

Unitatea creștină este o problemă de peste o mie de ani. Este la un nivel de complexitate mare, implică organizații largi, implică o logistică specifică de comunicare, o analiză specifică a diferențelor în informația cultică a confesiunilor, în argumentare, în contraargumentare, în problematizări largi în diferite direcții. Este o problemă teologică legată de informația teologică istorică și de limitările istorice ale acesteia.

Un lucru interesant legat de unitatea creștină e că Biserica nu are o teologie ecumenică pentru acest subiect. Adică de fapt Biserica nu a dezbătut și problematizat autentic acest subiect. Biserica are nevoie de o abordare ecumenică pentru această problemă. De o abordare în care în mod corect se va aduna și va aduce câteva afirmații ecumenice majore pe acest subiect. Astăzi nu avem o teologie ecumenică pentru unitatea creștină. Și cauza este că nu există de fapt o problematizare autentică a discuției despre unitatea creștină. Lipsa aceste teologii pe acest subiect este problema principală în Biserică pentru discuție. O teologie ecumenică e egală cu o analiză pertinentă, asumată de Biserică. În lista de Sinoade ale Bisericii trebuie să existe și un Sinod pentru această problemă ecumenică, deschisă de peste o mie de ani.

Unitatea creștină este o problemă ecumenică:

1. Trebuia tratată ecumenic, să existe problematizări și decizii ecumenice și o soluție ecumenică la această discuție.

2. Trebuia să existe o teologie fundament pentru discuția despre unitatea creștină.

3. Trebuia să existe o asumare a unor afirmații principale despre unitatea creștină, în mod ecumenic.

4. Fără această teologie nu putem progresa în Ecumenism.

Teologia ortodoxă trebuie să răspundă astăzi la cum ajungem din punctul A în punctul B, legat de unitatea creștină. Pentru că astăzi teologia ortodoxă nu are răspunsul la această întrebare. Și are de explicat ce înseamnă acest punct A și ce înseamnă acest punct B. Cum ajungem de la A, de la unde suntem teologic, la B, la unitatea creștină în Ortodoxie? Este o călătorie a Ortodoxiei către celelalte confesiuni sau este o chemare a altor confesiuni în Ortodoxie, dar dintr-o poziție teologică, de la o poziție teologică mai înaltă, de unde să se vadă mai bine moștenirea ortodoxă?

Teologia ortodoxă are nevoie de o evoluție internă teologică. Are un plafon limitat la nivel de informație, argumentare și comunicare, plafon istoric datorat lipsei de adoptare a unor instrumente corecte de analiză pe diferite subiecte. Teologia ortodoxă e axată pe „verificarea biblică”, pe folosirea argumentului extern, biblic, alături de argumentul consecințelor teologice. Are nu atât de mult dintr-un formalism necesar pentru argumentare.

Orizontul teologic al prezentului nu a fost atins încă și astăzi teologia lucrează într-un orizont teologic istoric. Orizontul teologic al Ortodoxiei trebuie crescut, pentru ca lumina Ortodoxiei să acopere întunericul divergențelor teologice, fără putință de contestare. Orizontul teologic istoric nu este cel deplin și există un altul care trebuie atins astăzi. În istorie au fost puține instrumente pentru a se depăși o limită istorică. Astăzi trebuie să se treacă dincolo de orizontul teologic istoric, printr-un prezent care să fie îmbinat cu istoria.

Este clar că această Cale a Unității Creștine este cumva în fața tuturor, dar nu o vedem sau nu este văzută din perspectiva teologică actuală. Cum o putem găsi și vedea? Cum putem găsi o perspectivă care să ne permită să vedem mai clar această cale? Unitatea creștină e ascunsă într-un detaliu pe care nu îl înțelegem, într-o perspectivă specifică, în ceva legat de informație, comunicare, argument. Este necesară o perspectivă internă sau externă pentru această problemă?

Sunt câteva afirmații majore făcute în Biserică pe acest subiect al problematizării soluției unității creștine, afirmații de la care cred că trebuie să plecăm în discuție:

„Mișcarea ecumenică nu ar putea să contribuie la refacerea unității Bisericii lui Hristos decât dacă Ortodoxia ar dezvolta o teologie care să impună, în mod convingător, adevărul integral și deplin eficient al lui Hristos întregii lumi creștine. Căci acest adevăr nu se poate constitui din învățături contrastante.”[1] (Pr. Dumitru Stăniloae)

„Așa cum recunoștea teologul ortodox John Meyendorff, “Biserica Ortodoxă a eșuat în a-i converti pe toți ceilalți creștini la unica Biserică a lui Hristos”[38] (s.n.). Meyendorff pune această ratare a misiunii Bisericii pe seama „incapacității Bisericii Ortodoxe de a exprima mesajul într-o manieră eficientă, cu suficientă dragoste pentru a face adevărul dur acceptabil de către toți cei ce nu îl știu”[39].”[2] (John Meyendorff, Catholicity and the Church, Crestwood, NY, St. Vladimir’s Press, 1983, p. 11).

„Atunci când va trebui, Domnul va ridica sfinți, precum Marcu Eugenicul și Grigorie Palama, ca să adune pe toți frații noștri care au fost scandalizați, să mărturisească Credința Ortodoxă, să întărească Tradiția și astfel să pricinuiască bucurie mare Maicii noastre.” (Cuv. Paisie Aghioritul, Epistola Cuviosului Paisie către Orthodoxos Typos).

Ortodoxia poate cu mult mai mult teologic. A dezvoltat astăzi cineva în Ortodoxie o teologie „care să impună, în mod convingător, adevărul integral și eficient”? Există astăzi adusă și dezvoltată de cineva o teologie majoră, o evoluție teologică majoră? Sau cel puțin o problematizare, o direcție de evoluție teologică? Avem nevoie de o evoluție teologică majoră? Aici trebuie să purtăm discuția unității creștine, cum aducem această evoluție teologică. Părintele Stăniloae spune că este o condiție pentru unitatea creștină.

Ecumenismul actual nu are nimic din ce a zis părintele Stăniloae, care a observat precis necesarul de adus în această discuție. Eu cred că soluția unității creștine va sta într-o teologie tehnică, nu atât în teologia istorică – care este scrisă într-un format specific. Într-o teologie care să urmărească în mod special anumite criterii de claritate și eficiență în comunicare și argumentare. Nu se poate să existe atâtea mențiuni în Ortodoxie pe acest subiect și să nu fie un dram de adevăr în acestea.

Trebuie o schimbare la 180 de grade a direcției de soluționare pentru unitatea creștină. Soluția nu este externă, ci este una internă. Factorul declanșator al unității creștine nu e evidențiat corect astăzi în teologia ortodoxă, în mișcarea ecumenică. Din punctul meu de vedere nu există problematizarea necesară pe acest subiect al unității creștine.

Teologia propusă, în lucrările scrise pe subiect, evoluția internă, un Ecumenism intern este din punctul meu de vedere o dezvoltare pe acest subiect a direcțiilor date de părintele Stăniloae, de părintele John Meyendorff, de Cuviosul Paisie Aghioritul, dar și de Cuviosul Iustin Popovici. Direcția soluționării unității creștine este enunțată de fapt de mari teologi în Biserică.

Dialogul actual ecumenic este o neînțelegere a unei probleme, nu o soluție. Dialogul este o soluție externă, o soluție pasivă. Presupune că problema este la destinatar. Cumva îi face neînțelegători pe destinatari. Soluția este de fapt în interiorul teologiei, nu în afară. Soluția autentică este văzută mult mai ușor din afara teologiei. Soluția este extrem de greu de văzut din interior. De asta teologii de astăzi abia au reușit să amintească și să menționeze marginal soluția, fiind prinși într-o autosuficiență teologică internă. Părintele Stăniloae și părintele John Meyendorff menționează în mare ca direcție ce trebuie să facem, dar nu reușesc să se apropie de soluție. Pentru că, deși sunt teologi mari, nu reușesc să acopere acea zonă necesară progresului, care apare cu mare putere în alte domenii.

Era nevoie de cineva cu expertiză mai largă în câteva domenii, exterioară teologiei, care să vadă cum se acoperă acest progres teologic necesar teologiei ortodoxe. În interiorul teologiei există mult prea puține indicii cu privire la direcțiile de urmat. Există la nivel de mențiuni marginale a unor direcții, mențiuni care nu pot spune nimic celor care nu au pregătire pe subiect. Nu au cum să fie dezvoltate din interior. Nu ai cum să dezvolți o teologie a silogismelor din interiorul teologiei. Nu ai cum să dezvolți o teologie a primatului din teologia internă – nu avem vocabular, instrumente de analiză, nu avem nimic din suportul necesar. Iar aceasta se vede clar în teologia istorică, care nu a putut dezvolta deplin diferite teze pentru că nu a avut instrumentele corecte de analiză. Trebuie din afară cineva să vină și să observe limitările și apoi să aducă o propunere de evoluție-claritate. Este ceva verificabil și care trebuie verificat într-un cadru larg.

Când apar diferite întrezăriri ale unor elemente externe teologiei, când Sfântul Grigorie Palama spune de câteva ori „silogisme”, direcție legată de argumentare, când în primat se vede clar un alt domeniu, al managementul organizațional, se alcătuiește deja un caz, o speță a existenței unor mecanisme neimportate în teologie. Eficiența de care spune părintele Stăniloae stă în urmarea eficientă a unor direcții care trebuie consolidate în teologie. Când există în teologie mențiuni de tipul eficiență, silogisme, structură organizațională, deja se creează un context de noțiuni legate de o evoluție teologică, folosind câteva mecanisme specifice, care trebuie căutate și acordate corect în teologie. Și exact la intersecția între teologie și câteva domenii exterioare acesteia apar probleme, apar divergențe interconfesionale în diferite subiecte. Căutăm unitatea creștină unde nu este. Trebuie să o căutăm unde este.

De ce este atât de greu de văzut, de găsit, soluția unității creștine? Pentru că nu este accesibilă intern. Pentru că nu se găsește în circuitul intern. De asta părintele Stăniloae și părintele John Meyendorff au simțit soluția, au găsit că intern este o problemă, au înțeles că trebuie acoperit ceva. Dar nu au putut articula deplin soluționarea. Au simțit diferența existentă în teologie, adică actualul și necesarul teologic, au simțit că trebuie acoperite cumva, dar nu au înțeles cum se acoperă – pentru că intern nu au avut niciun mecanism de analiză și nu au avut pregătirea largă necesară pentru dezvoltarea soluției.

De ce unitatea creștină nu e un proces firesc natural de convergență? Ce oprește și ce este, care e diferența până la un proces firesc de convergență? De ce astăzi avem o „criză a mișcării ecumenice” și nu avem un proces firesc de convergență, adică o soluție? Ce indică această criză? Ce înseamnă această criză? Conceptul de criză indică o diferență mare în comunicare, în completitudine, în informație și în claritate față de așteptările unei comunicări bazate pe acești indicatori.

Completitudinea și claritatea alcătuiesc un indicator asupra informației, indicator numeric într-un fel, care trebuie să depășească o anumită valoare. Toată dezbaterea aici este în jurul unor indicatori asupra unei informații care apare, indicatori care trebuie să fie la un anumit nivel. Și cineva trebuie să facă o analiză corectă a indicatorilor din discuție, dar și a nivelului la care aceștia ar trebui să fie. Discuția conceptuală aici trebuie dusă la nivel de informație, claritate, completitudine, comunicare pe baza acestui triplet (informație, claritate, completitudine), triplet care are asociat un indicator global de comunicare care să permită mai mult convergența. Istoric s-a atins un plafon al acestui indicator, plafon care trebuie crescut prin alte mijloace. Cumva intern, în teologie, nu se mai poate crește acest plafon. Aceasta este soluția teologică a unității creștine, în acest indicator care trebuie crescut.

Problema aici trebuie văzută mult mai adânc decât în disputele marginale asupra vreunei dogme. Pentru că sunt zeci de dogme în discuție și trebuie să ajungem întâi la problema rădăcină a convergenței. Convergența nu va veni prin confruntarea dogmelor, ci prin progresul unui întreg sistem teologic. Dialogul este din punctul meu de vedere limitat ca soluție de convergență, pentru că în fapt nu are pe deplin puterea de a aduce această convergență. Întreg sistemul teologic are o limitare ca sistem, nu doar o dogmă anume. Iar aici trebuie găsit cineva care să aibă puterea să facă o analiză a întregului sistem teologic și să aducă o soluție sistemică de evoluție, într-o direcție corectă, într-o direcție unitară și în identitate cu teologia istorică.

Dar apare întrebarea dacă auditul trebuie să fie unul intern sau unul extern. Pentru că intern nu există astăzi un audit al teologiei ortodoxe, vreun audit care să observe ceva necesar. Există o liniște suspectă, tulburătoare, cu privire la autosuficiența internă teologică ortodoxă. Astăzi teologia ortodoxă nu știe decât de o istorie teologică, pe care o recapitulează, în speranța de a rezolva probleme care nu au fost rezolvate pe calea istorică. Soluțiile istorice sunt convenabile, dar nu suficiente. Cumva a bătători calea teologică istorică pare să fie soluția teologică a unității creștine. Și dacă nu este aceasta? Și dacă este limitată sever și are nevoie de un teolog care să descâlcească mai bine această cale și nodurile complicate făcute de diavol pentru ca teologia ortodoxă să nu fie înțeleasă? Pentru că sunt multe noduri produse de diavol pentru ca teologia ortodoxă să nu fie asumată.

Există astăzi un teolog al unei evoluții teologice majore, așa cum anunță părintele Stăniloae? Pentru că asta anunță de fapt părintele Stăniloae, o necesitate, dar și o viziune, care ar trebui gândită și împlinită cumva. Unitatea creștină stă într-o viziune specifică, avută de cineva, într-o profunzime teologică de cuprindere excepțional de bună a unei idei, a unei căi, a unei viziuni. Ce spune părintele Stăniloae în acele fraze profetice, pentru a enunța o direcție majoră, direcție care nu e problematizată corect în Biserică? Ce am luat noi ca Biserică din ce a spus părintele Stăniloae? Există o dezbatere pe ce a zis acest mare teolog? Și apare întrebarea: dacă din interior teologii nu văd soluția, nu ar trebui să o caute în exterior sau să existe deschidere pentru o discuție în afara teologiei?

De aici trebuie să pornim discuția despre unitatea creștină. De la o înțelegere că există un actual și un necesar teologic. Și de la depunerea unui efort larg, nu intern, ci extern, pentru acoperirea acestor diferențe. Teologii nu au putut în circuitul intern să acopere această diferență – soluția nu este internă, în teologia actuală, limitată sever. Este cumva o axiomă teologică garantată de două milenii de lipsă de convergență. Soluția este cumva într-o evoluție spre claritate a teologiei. Și teologii de astăzi nu vor putea să acopere această diferență fără a le fi indicată direcția/direcțiile necesar să fie consolidate. Timpul garantează această afirmație, cumva lipsa de evoluție internă arătând un blocaj intern, un plafon intern care aduce o limitare severă internă teologiei ortodoxe.

Teologia ortodoxă ar trebui să își pună mult mai atent întrebarea de ce nu am putut nimic în Ortodoxie timp de o mie de ani. Sunt suficiente indicii în istorie care arată marginal ce trebuie să facem. Părintele Stăniloae spune că e nevoie de o teologie a contrastelor, eficientă, integrală. Adică arată o direcție internă, o diferență largă de acoperit și o necesitate de evoluție. Comprimă la maxim exprimarea strategiei într-o formulă fericită. Nu atât a soluției, cât a unei strategii de soluționare. Când repeți timp de un mileniu aceeași teologie, și nu se întâmplă nimic față de alții, este evident că trebuie schimbat ceva în abordarea teologică față de alte confesiuni.

Poate ar trebui să ne uităm la ce a zis părintele Stăniloae pe subiect. Însă, dacă nici el nu a putut vedea soluția, atunci e clar că din teologie doar prin circuitul intern nimeni nu are acces la soluție. Părintele, în genialitatea sa, nu a putut decât să indice generic direcția, diferența largă și strategia de soluționare. Adică a cuprins oarecum fericit exact ce propun în toate aceste lucrări. Astfel de afirmații sunt afirmații majore, profetice. Pentru că, de fapt, sunt idei primordiale în discuție. Arată o direcție, arată o strategie, o diferență. Aduc cantitativ ideile mari, dar nu suficient de puternic. Din interior nu se vede clar soluția unității creștine – e o axiomă a acestei discuții milenare. Trebuie să fim atenți la aceste afirmații izvor, din care va izvorî mai puternic unitatea creștină.

Dialogul aduce o premisă că problema e la destinație și că trebuie ca destinatarii să fie făcuți să înțeleagă ce e la sursă. Problema nu e de fapt la destinație, ci la sursă. De fapt, aici trebuie schimbată direcția de soluționare. Trebuie lucrat mai mult la sursă decât la destinație. La destinație se vor obține rapid rezultate odată ce problema e rezolvată la sursă. Ortodoxia are o problemă internă care trebuie adresată. Și nu va face mare lucru în dialog până nu adresează problema.

Primul lucru de care este nevoie aici este de o direcție. Doar a deschide această discuție despre lipsa istorică de convergență este un prim pas corect de a fi făcut. Și trebuie să rezolvăm nu atât problema diferențelor interconfesionale, ci problema lipsei istorice de convergență în informația teologică. Trebuie să analizăm istoria confruntărilor teologice, nu să recapitulăm confruntările istorice. Istoria a consumat niște direcții de dezbatere, direcții ce trebuie văzute în limitările lor. Istoria este pentru a învăța din ea, nu pentru a o recapitula într-o inerție teologică. Teologia istorică este un izvor nu un vestigiu teologic absolut.

Trebuie să se deschidă foarte solid această discuție despre unitatea creștină. Dacă nu am reușit să problematizez corect acest lucru, problema unității creștine, cum mi-am propus în toate aceste lucrări, fiind o problemă complexă, cel puțin sunt dator să ridic acest lucru în fața Bisericii, poate altcineva, poate întreaga plenitudine a Bisericii să rezolve altfel problema asta. Pentru că e nevoie de o discuție largă aici, legată de punctul de ce nu am reușit în istorie să avem convergență în creștinism?

2. Factorul declanșator al unității creștine, variabila dominantă a discuției: timpul, teologii (factorul uman), comunicarea-dialogul sau evoluția internă?

Problema unității creștine ar trebui denumită problema diferențelor (istorice) în informația teologică interconfesională. Este o problemă la sursă, nu la destinație. Trebuie o analiză pentru a identifica precis unde e problema. Analiza, auditul teologic făcut în toate aceste lucrări publicate, arată că problema e la sursă. Pentru a se merge în direcția dialogului, adică pe o soluție externă, trebuia să existe un document-audit pentru a susține această cale-soluție. Astăzi dialogul ecumenic este o soluție (dar) fără o problemă și fără o problematizare.

Nu putem presupune că toți sunt neînțelegători și că teologia ortodoxă este perfectă în comunicare. Teologia ortodoxă are la sursă probleme și limitări teologice pe care trebuie să le adreseze. Problemele în mare sunt în informația teologică și comunicare-argument. Ce trebuie făcut pentru a identifica aceste probleme și de ce acestea nu au fost rezolvate în istorie? Este nevoie de un audit, de analize dedicate.

1. Trebuie o analiză la nivel de comunicare – lingvistică, un audit lingvistic. Trebuie analizat stilul teologic ortodox de comunicare referitor la necesitatea de claritate și la capacitatea acestuia de transmitere corectă a unui mesaj. Lipsa istorică de convergență în diferite subiecte e cauzată de probleme de comunicare.

2. Trebuie o teză a primatului folosind un suport de management organizațional, folosind studiile în domeniu. Teza propusă este gândită prin prisma studiilor de management în structură organizațională și e făcută pe o astfel de analiză. Teza ortodoxă nu are vocabularul, terminologia, mecanismul de analiză necesare acestei teze. Lipsa istorică de convergență în teza primatului are drept cauză o lipsă de informație teologică, a cuprinderii corecte a conceptului de bază existent în primat.

3. Trebuie o teză protestantă folosind un suport de argumentare, logică, retorică, o cu totul altă teză. Teza propusă nu e atât o teză de fundamentare biblică, ci e o teză care urmărește mult mai puternic instrumente de argumentare formală, cum apar erori în teza protestantă. Teza ortodoxă nu are suportul de analiză intern necesar pentru această teză. Lipsa istorică de convergență pe teza primatului are drept cauză o lipsă de cuprindere a unei antiteze mari existente între teza istorică și teza protestantă, lipsa unei teologii a antitezei și antiScripturii dezvoltate în protestantism.

4. Trebuie un instrument puternic de management de proiect. Ecumenismul actual nu urmărește nimic din punctele teologice deschise, nu urmărește o evoluție sistematică și sistemică. Se observă clar că pe partea de management de proiect nu este o organizare corectă a subiectului. Se vede cum în istorie au rămas nenumărate puncte teologice deschise, care puteau fi adresate mai precis.

5. Nu avem în teologie niște componente extrem de mari, importante, în acest dialog. Ortodoxia este într-o poziție istorică la nivel de sistem teologic. E un sistem teologic istoric. Nu a evoluat deloc aliniat cu alte științe, la nivel de comunicare. Nu are de exemplu o teologie a identității.

6. Sunt suficient de multe indicii pe fiecare subiect, astfel încât să se observe necesitatea unei reevaluări globale a întregii teologii ortodoxe, din mai multe perspective.

Afirmația majoră de aici și care este cea mai importantă în discuție este că teologia ortodoxă este la un nivel mediu de 40%, dintr-un necesar de 70%. Avem nevoie de adoptarea a cel puțin 5-6-7 instrumente noi pentru a putea progresa în discuția despre unitatea creștină. Avem nevoie de progres teologic, de problematizări mult mai puternice pe diferite direcții, pe care o să le menționez mai jos.

După ce avem pe masa Bisericii 10 documente de problematizare pentru această discuție însoțite și de un proiect pentru unitatea creștină, putem avea o discuție autentică pe subiect. Aici ar trebui să avem ca rezultat/obiectiv obținerea unei analize corecte asupra discuției despre unitatea creștină. Și asupra direcției/planului de proiect pentru împlinirea acestui lucru. Aici ar trebui să închidem discuția legată de unde suntem, pe unde mergem – analiză și direcție. Nu mai discutăm despre contribuție, ci doar despre analiză și direcție.

Trebuie un audit foarte larg pe întreaga teologie ortodoxă și cum trebuie ajutată în acest subiect al unității creștine, al clarității-completitudinii informației teologice. Fiecare Sinod Ecumenic are în spate o analiză făcută pe o problemă. Aș vrea să văd unde sinodalitatea a adus problematizarea în Sinodul din Creta pentru soluția dialogului. Aș vrea să văd un document care în urma unei analize să spună clar că dialogul, și nu evoluția internă, este soluția pentru unitatea creștină. Aș vrea să văd o analiză a celor două paradigme, analiză din care să rezulte dominanta dialogului, propusă în Sinodul din Creta. Care să arate care este factorul declanșator al unității creștine.

Dialogul ecumenic avea nevoie de un document comprehensiv de problematizare care să susțină un dialog, dar fără o bază actualizată a dialogului. Dialogul are neapărat nevoie de o discuție despre baza dialogului, bază care e presupusă a fi perfectă. Mergem înainte pe baza a ce? Ca să facem o afirmație despre dialog trebuie un audit al întregii teologii. Autosuficiența teologiei ortodoxe ne împiedică să vedem limitările acesteia.

Factorul declanșator al unității creștine va fi evoluția internă. Dialogul nu este un factor declanșator al unității creștine. Sinodul din Creta trebuia să fie despre factorul declanșator al unității creștine, să aducă o problematizare asupra variabilei principale în această discuție a unității creștine. Sinodul din Creta este o direcționare greșită a Bisericii și va fi un Sinod problemă al Ortodoxiei pe un subiect, Sinod care nu a avut capacitatea de analiză pe subiect, care a luat decizii fără problematizarea necesară. Nu are documentul de analiză necesar ca fundament al discuției.

Timpul, teologii, comunicarea și evoluția internă sunt variabilele în discuția despre unitatea creștină. Sinodul din Creta trebuia să aducă o problematizare largă asupra acestor variabile. Din păcate, Sinodul din Creta este doar un status-stare, un document asupra unei stări, asupra unei direcții, o expresie a unei neînțelegeri a necesarului discuției, dar și o condamnare a Ecumenismului pentru lipsa de direcție, problematizare, contribuție, viziune.

Din interior, din circuitul teologic intern, nu se va putea construi această soluție a unității creștine. Cumva autosuficiența internă teologică creează un climat în care nimeni nu mai vede nimic decât o teologie ortodoxă absolută în toate direcțiile. Cred că soluția unității creștine va veni din exteriorul teologiei. Nu cred că va fi adusă de un teolog, cred că va fi adusă de cineva cu o optică mult mai largă. Analiza istorică nu poate fi continuată prin instrumentele interne teologice.

Problema unității creștine nu este o problemă neapărat teologică, este o problemă de convergență în informație, comunicare și argument, problemă pe care un retor-argumentator, un expert în comunicare, o poate cuprinde și exprima mult mai bine. Sunt atât de multe lucruri de adăugat în teologie și de dezbătut aici, încât, din punctul meu de vedere, complexitatea acestei probleme, dar și a soluției, este una inimaginabil de mare. Este o problemă la un nivel de complexitate pe care, din punctul meu de vedere, doar întreaga Biserică, într-o plenitudine largă, o poate gestiona. Niciun for teologic din circuit intern sau în format redus nu va aduce progres aici. De aici și insuccesul istoric de soluționare.

Pentru unitatea creștină trebuie o viziune cu mult mai largă decât cea internă, fiind necesară o adoptare în Ortodoxie a unor mecanisme de claritate existente în alte domenii. De aici și problema unității creștine, în care autosuficiența internă ortodoxă ne acoperă această vedere a unei necesitați de evoluție. Inerția ortodoxă greșită în dialog este asigurată de această autosuficiență.

Pentru a susține dialogul ca soluție externă pentru unitatea creștină era nevoie de un document de fundamentare largă, comprehensivă, pentru o soluție externă – este nevoie de o parcurgere a întregii teologii pentru a genera o afirmație de tipul: „Ortodoxia este la un nivel maxim sau suficient de comunicare și informație și este suficient un dialog pentru convergență/unitate creștină”. Sinodul din Creta este un Sinod al unei autosuficiențe interne, nu este un Sinod al unei analize și problematizări, afirmație care să stea la baza unei soluții și direcții. O astfel de analiză pentru o soluție externă, pentru dialog ca factor declanșator, nu se va putea scrie, nefiind în fapt fezabilă. Analiza mea arată că există diferențe importante care, odată acoperite, vor aduce mai ușor convergența prin orice mecanism de comunicare (online, dialog, altfel).

Din punctul meu de vedere Ecumenismul actual nu are niciun fel de bază de problematizare. Are doar un suport moral, o autosuficiență internă care generează o inerție a unei direcții. Trebuia în Sinodul din Creta să existe această analiză asupra factorilor declanșatori ai unității creștine. Asupra diferențelor teologice și asupra a ce va aduce unitatea creștină – care este variabila dominantă în discuția despre convergența creștinismului. Fără o astfel de analiză, acel Sinod e doar o presupunere cu privire la o soluție.

De ce nu am avut convergență timp de un mileniu? Ce a lipsit în istorie legat de convergența pentru fiecare subiect? Asta este întrebarea la care trebuie să răspundem astăzi. Cumva în Ecumenism, ecumeniștii rezolvă o problemă greșită. Ei cred că trebuie să rezolve problema „neînțelegerilor teologice istorice”. De fapt, au de rezolvat întâi problema „lipsei istorice de convergență”. Nu avem de rezolvat de fapt aceeași problemă ca în istorie, ci întâi trebuie să rezolvăm alta, problema lipsei istorice de convergență. Astăzi avem de răspuns la o cu totul altă întrebare decât cea istorică, întrebare generată de un mileniu de lipsă de progres într-o direcție, dar și de Ecumenism, care a recapitulat cu putere acest mileniu de dezbateri, cu același rezultat.

În istorie nu a fost convergență pe diferite subiecte pentru că nu a fost suficientă informație și suficientă analiză. Și aici ar trebui să căutăm soluțiile, în umplerea acestor goluri istorice, pe diferite subiecte. Pentru că de fapt asta este problema teologiei ortodoxe, existența a nenumărate goluri-limitări teologice istorice. Există goluri importante în teologia ortodoxă, goluri care scapă privirii teologice și care pot fi văzute mai ușor din afară. Ce avem în teologia istorică, avem o deplinătate a unor argumente, pentru asumare unitară și de către alții, sau avem suficientă informație pentru călăuzirea Bisericii?

Este greu de crezut că se pot compensa intern aceste goluri largi fără o discuție sistematică, fără un Sinod în care asta să se discute. Existența acestor goluri în teologie este un mare semn de întrebare legat de cum trebuiau ele compensate și cum se pot ele acoperi. Este cea mai importantă discuție pe subiect. Și este una care nu poate fi dusă marginal, limitat, izolat, fiind nevoie de o soluție la nivelul întregii Biserici, de o soluție care să fie înțeleasă, dar și asumată ecumenic. Stăm cu informația teologică brută, nerafinată suficient și nu știm să o procesăm eficient. Materia primă, informația teologică, trebuie procesată eficient. Nu poate sta doar sub umbrela unei autorități istorice care să gireze totul despre ea.

A ocoli sau a nu aduce o astfel de discuție în plenitudine este un fel de păcat pe care îl săvârșim legat de problematica unității creștine. E greu de crezut că această problemă se poate stăpâni și rezolva în izolare, cumva având un mileniu suficient în care să fi învățat că izolarea pe această problemă nu aduce nicio soluție. Astăzi de fapt vedem că acest mileniu nu a adus problematizarea necesară pe subiect. Și asta trebuie să facem, întâi să aducem o problematizare și apoi să discutăm o direcție de soluționare. Pentru unitatea creștină nu avem problematizarea făcută corect. Problematizarea trebuie făcută la nivel de informație-comunicare și la nivel de soluție a clarității-completitudinii.

Astăzi Biserica este cumva ținută blocată într-o istorie de o inerție teologică, care nu reușește să vadă mai mult decât istoria. Cumva este un păcat teologic, în care teologia rămâne blocată într-un absolutism teologic istoric. Autosuficiența internă ortodoxă este o cauză a inerției ortodoxe pe subiect și o cauză a lipsei istorice de evoluție teologică. Pentru unitatea creștină trebuie o viziune cu mult mai largă decât cea internă, fiind necesară o adoptare în teologia ortodoxă a unor mecanisme de claritate existente în alte domenii. De aici și problema unității creștine, în care autosuficiența internă ortodoxă acoperă această vedere a unei necesitați de evoluție. Inerția ortodoxă greșită este asigurată de această autosuficiență.

Pentru o astfel de problemă să aduci un Sinod precum cel din Creta, care a reușit sa articuleze un firav înainte și asta prin CMB, printr-o instituție protestantă, e deja un mod nepotrivit de a conduce o astfel de discuție. Nu avem nevoie de un Sinod de continuitate, ci unul de soluționare. Această discuție trebuie condusă de cineva care să poată articula, să poată analiza o problema ecumenică, care să poată susține Biserica în această discuție. Ecumeniștii nu ajută deloc Biserica în această problemă, ci produc inversul a ce doresc să facă. Monopolizează discuția și blochează soluționarea. Sinodul din Creta este un exemplu de monopol teologic instituțional, neavând integrată critica Bisericii. Sinodul din Creta este egal cu istoria, este egal continuării istoriei. Astăzi avem nevoie de un Sinod diferit de ce e în istorie.

Ne trebuie o teologie nouă, în unitate și identitate cu teologia istorică, capabilă să cuprindă identic informația teologică istorică, spiritul ortodox, dar mai clară și completă în argument. De acest lucru avem nevoie pentru a construi un argument teologic al întoarcerii la Ortodoxie. Avem nevoie de un argument complet, nu de teze rupte de un întreg, fragmentate, care nu vor putea niciodată izolate să sublinieze întregul teologic ortodox. Unitatea creștină are nevoie de o Catedrală a argumentului teologic al unității în Ortodoxie. De o teologie care să expună unitar, ca un tot, ca un întreg, întregul argument ortodox al unității în Ortodoxie.

3. Direcțiile de acoperit într-un audit necesar pentru această discuție

Putea scăpa o soluție teologică internă pentru convergența creștină ochilor unui mileniu întreg, teologilor acestuia? Unde este soluția unității creștine, a convergenței teologice, în ce tip de problemă și care sunt domeniile care pot ajuta aici?

Teologia încearcă să suplinească din moștenirea teologică internă niște domenii care nu îi aparțin legitim. Și exact pe aceste zone sunt cele mai mari dispute interconfesionale, divergența creștină venind mult pe aceste zone (de exemplu management organizațional pentru primat), dovedind o lipsă în informație și analiză, care în mare de aici vine, de la o lipsă de acordare a informației teologice cu domenii care tratează specific anumite aspecte din teologie. (Și asta se vede comparând o analiză teologică și una făcută într-un domeniu de intersecție. Teologia are informație pe diferite subiecte, dar unele instrumente de analiză aparțin de drept altor științe.)

Informația teologică, prin filtrul științific al unui domeniu, va fi asumată altfel. Sunt diferite domenii și probleme teologice legate de acestea care ne arată direcția în care trebuie să mergem pentru unitatea creștină și pentru convergența argumentului teologic. Diferite domenii au soluții sistemice pentru diferite probleme teologice istorice. Cumva astăzi, pentru unitatea creștină, trebuie să găsim nu soluții interne teologiei, ci soluții adiacente, din alte domenii. A lucra în teologie fără astfel de instrumente și fără un astfel de acord este o limitare internă teologică majoră.

Soluționarea convergenței teologice creștine va fi făcută cu mult mai ușor prin căutarea de alternative de soluționare, nu prin recapitulare și nu prin forța brută a unui dialog, nu prin tenacitatea de confruntare a unor argumente care nu au adus de fapt spargerea autentică a diferențelor existente în argumentele diferitelor confesiuni. Tenacitatea și forța unui dialog sunt depășite de duritatea și de complexitatea unor dificultăți de convergență. Divergențele teologice trebuiesc depășite prin instrumente specifice, care să adreseze problemele de complexitate și duritate – care oricum au răspunsuri în alte științe.

Există o listă de domenii care trebuie acordate cu teologia actuală. Undeva în științele actuale există răspunsuri pentru problemele de convergență din teologie. Trebuie înțeles cum trebuie făcut acest acord în teologie și trebuie luate sistematic toate tipologiile de probleme pentru a vedea ce acorduri trebuie făcute pe fiecare dintre acestea. Soluția unității creștine stă în acest acord între teologie și diferite domenii actuale. Ortodoxia nu este deplin eficientă în analizele și argumentele ei istorice. Fondul istoric nu are puterea să formalizeze niște răspunsuri eficiente pe unele subiecte. Această absență din teologie a acestei perspective externe e una care obligă la o actualizare a întregului cadru în care este purtată această discuție.

Dominanta soluției autentice a convergenței teologice este exterioară teologiei actuale – trebuie adusă din exterior, de cineva din afara teologiei care cunoaște cum se poate face acest acord. Cumva acesta este drumul pe care trebuie să mergem, până vom reuși să exprimăm corect informația teologică și până când claritatea în exprimare și analiză aduse de aceste filtre științifice de claritate va fi suficient de bună pentru a aduce convergență teologică deplină.

Această diferență mare între știință, informația teologică istorică și abordarea teologică a unor subiecte trebuie evidențiată și analizată pentru a putea trage o concluzie asupra diferenței între un actual și un necesar pe mai multe subiecte. Există o diferență mare de acoperit în mai multe puncte și trebuie văzut cum se acoperă.

O structurare a argumentelor teologice și a informației teologice prin prisma unor domenii care se ocupă mai specific de anumite probleme nu va face decât să ajute la exprimarea-cuprinderea mai corectă, dar și la claritate, adică să aducă o convergență teologică. Prin alte științe informația teologică e pusă în valoare.

De ce primatul nu este în convergență? Pentru că există o insuficiență de analiză, care să arate rădăcina discuției. Pentru că este într-o zonă de intersecție[3]. Atenția în unitatea creștină trebuie să fie la diferitele zone teologice discutate și la rezolvarea sistemică a problemelor. Din păcate, teologia de astăzi este captivă unui stil de argumentare și unui argument istoric, care folosește mult argumentarea externă, biblică sau istorică, în loc să vadă și alte categorii de argumente și analize, externe teologiei sau care nu apar prea bine în istorie. A opera corect cu categoriile de argumente din fiecare subiect și cu științele care ne asigură formalismul de exprimare, de analiză, este de fapt o cheie a succesului și a evoluției necesare în teologie pentru acest subiect. Stilul teologic istoric de argumentare este unul insuficient – trebuie îmbunătățit, pentru că problema divergenței creștine este una și de argumentare, în care strategiile de argumentare teologice trebuie consolidate. Și asta implică nenumărate mecanisme de consolidare a argumentului, dar și a stilului.

Ce eșuăm în această discuție este să indicam specific locurile care au probleme, natura problemelor și strategiile specifice de rezolvare. Astăzi teologia nu are strategii specifice urmărite pentru fiecare problemă, până se reușește să se spargă dificultățile istorice. Pentru că atunci când va exista o atenție concertată într-o direcție și strategie de soluționare, atunci cu siguranță vor veni și diferite soluții. Astăzi lipsește acest nivel de abordare sistematică a soluționării și extinderii tezelor și soluțiilor istorice, care nu sunt suficiente. Odată înțelese aceste direcții generice de urmărit vor veni și diferite soluții care se vor calibra în timp și care vor aduce progres.

Se poate obține o evoluție majoră pe diferite subiecte teologice divergente? Da. Există domenii actuale care au o prezență minimă în teologie. Lipsa de prezență este vizibilă, dar și costisitoare. În această direcție trebuie să mergem, în a identifica zonele teologice cu probleme, domeniile care abordează acele zone și soluțiile oferite de acestea, armonizarea între mecanismele de analiză existente și informația teologică. Exact acest delta-diferență trebuie recuperat în teologie pentru convergență, pentru că acolo se găsește necesarul de claritate pe fiecare subiect.

Nu există nicio soluție mistică pentru convergența creștină. Ci există deja una în fața noastră, constând în armonizarea perspectivei teologice cu perspectiva științifică, în diferite subiecte, filtrele unor științe și analize suplimentare putând adăuga acest necesar de claritate pentru convergență. Nu există zonă din teologie care să nu fie legată sau găsită într-o știință de astăzi. De aceea trebuie văzut sistematic delta-ul existent și ce este de recuperat din alte științe, pentru claritate. Un sistem teologic ca întreg are nevoie să fie la nivelul de analiză și la nivelul tuturor actualizărilor din diferite domenii actuale. Altfel va fi ancorat într-o istorie, fără un prezent actualizat.

Este greu să faci un audit al teologiei, orientat pe evoluția acesteia, odată intrat într-un sistem teologic, odată ce te-ai adaptat la un stil teologic intern. Cumva un astfel de audit teologic poate fi făcut mult mai ușor din afara circuitului teologic. De aceea trebuie deschidere și o discuție largă în afara circuitului teologic intern, pentru a putea realiza corect această problematizare. Sunt câteva lucruri de adus din afara teologiei pe care cineva trebuie să le aducă și să le așeze corect în teologia ortodoxă.

Este obligatoriu să avem un audit larg, în mai multe dimensiuni, care să arate unde sunt problemele de claritate-completitudine interne teologiei ortodoxe și legătura-corespondentul lor exterior teologiei. Un astfel de document de analiză este un document istoric pentru Ortodoxie, fiind un document capital al discuției.

Auditul trebuie făcut pentru:

1. Comunicare – lingvistic – de exemplu în teza protestantă, unde sunt nenumărate puncte de clarificat în teologia ortodoxă. Stilul teologic de comunicare ortodox nu este eficient și este deficitar. Are probleme majore, care trebuie evidențiate și corectate. De exemplu terminoteologia, utilizarea de sintagme și termeni complecși. Terminoteologia este o problemă care are nevoie de o soluție.

2. Tezele mari:

i. La nivel de abordare a strategiei de soluționare – de exemplu în filioque, unde ar trebui o abordare prin fragmentare în subpuncte și o lărgire a analizei la nivel de proces de dogmatizare și la nivel de identificare a sursei formulei.

ii. La nivel de problematizare – de exemplu în primat, unde teza primatului nu este prin prisma științelor managementului organizațional.

iii. La nivel de tratare prin prisma unor științe care se ocupă de domeniu.

3. La nivel de management organizațional – pentru a vedea ca organizație cum discutăm despre dialog, despre un dialog pozițional.

4. La nivel de management de proiect – pentru că sunt prea multe probleme de gestionat care nu pot fi gestionate decât de un profesionist.

Cumva soluția actuală a unității creștine se construiește exclusiv printr-o optică istorică, în care se circumscrie întreaga discuție unei istorii teologice, detaliilor, argumentelor și informației teologice istorice. Și dacă cei din afara teologiei aduc o altă perspectivă, complementară perspectivei istorice, pentru construirea unității creștine? Există astăzi o astfel de abordare, în care cei din afara teologiei să aducă o altă perspectivă de soluționare? Pentru că este evident că discuția actuală este una istorică și este blocată.

Au fost întrebați cei din afara teologiei cum văd această problemă și dacă au o soluție pentru ea? Vechiul și noul trebuie îmbinate potrivit astăzi în teologie. Istoria și prezentul trebuie să se regăsească astăzi deplin în teologie. Teologia aduce astăzi un egal între teologie și istorie, uitând deplin de prezent sau neutilizându-l corect, eficient.

Teologia istorică are o limitare majoră – nu este o cale unică de parcurs în această discuție. Istoria ne arată o diferență care trebuie acoperită în teologie, iar prezentul ne aduce nenumărate soluții în diferite domenii. Astăzi trebuie un management integrativ pentru integrarea în teologie a diferitelor soluții existente în alte domenii. În teologie nu sunt instrumentele necesare pentru continuarea discuției legate de informațiile și de propunerile teologice istorice – teologia a adus suficient pe fiecare subiect și a epuizat istoric cumva tot ce se putea aduce. Astăzi trebuie integrate în teologie câteva lucruri pentru a facilita o convergență pe subiectul unității creștine.

Poate exteriorul teologiei este mai important astăzi, ca factor de contribuție necesar pe subiect și trebuie lăsat să contribuie, decât interiorul teologiei. Poate soluția unității creștine este în a potența un dialog sistematic, pe mai multe subiecte, în care să se urmărească o actualizare, un import eficient a unor mecanisme care să sprijine argumentul teologic ortodox istoric. Despre această eficiență vorbește părintele Stăniloae, eficiență care trebuie căutată atât în interiorul teologiei, cât și în exteriorul acesteia, regăsindu-se în mecanisme din alte domenii.

Cum găsim o „eficiență teologică” mai mare, pentru convergența diferitelor argumente teologice? Găsind natura problemelor și căutând soluții în interiorul sau în exteriorul teologiei. Sau analiză suplimentară internă, sau instrumente de analiză externe, sau instrumente de comunicare și de clarificare, sau în funcție de problemă, o abordare diferită pentru soluționare. Cumva soluția unității creștine va fi și o explorare teologică pentru a găsi modalități mai eficiente de analiză și de comunicare teologică, pe diferite subiecte. Lipsa istorică de tangență a teologiei cu diferite domenii a adus această izolare și conformism teologic la o tradiție teologică istorică.

Un conformism teologic care circumscrie discuția teologică unei recapitulări a informației teologice istorice, dar nu unei evoluții, e posibil să blocheze totul pe termen nedefinit. Argumentul teologic istoric are limitări legate de convergență, limitări care, dacă nu sunt depășite, nu vor aduce convergență. Și istoria ne arată că dificultatea depășirii acestor limitări este una milenară, deci și soluția ar trebui să fie puțin mai mult decât tenacitatea și forța brută a unui dialog. Un mileniu de dialog, cu un apogeu în Ecumenismul actual, arată că ne trebuie o evoluție a argumentelor, nu o insistență pe aceleași argumente. Ar fi timpul să învățăm această lecție a unui mileniu întreg. Orice Sinod Ecumenic a rezolvat în mare în cel mult o sută de ani probleme teologice majore. Poate în unitatea creștină nu vorbim aici despre probleme teologice, ci despre probleme de management teologic, despre probleme exterioare informației teologice istorice, probleme care pot fi găsite și cuprinse mai fericit altfel. Astăzi teologii caută soluții teologice pentru o problemă de management.

Managementul de proiect, managementul organizațional, argumentarea, retorica și partea de complexitate în comunicare au nevoie de sprijin dedicat. Sunt câteva din componentele critice ale acestei discuții și a acestui progres. Este evident că sunt zone externe teologiei, care apar și în teologie. Neabordarea structurată a acestor zone permite o divergență largă pe diferire subiecte din acestea. Și consolidarea prin aceste domenii va aduce un câștig relevant diferitelor argumente divergente.

Unitatea creștină va fi făcută prin management exterior teologiei. Astăzi unitatea creștină este poate 80% o problemă de management și 20% de teologie. Este de management, pentru că trebuie gestionată sistematic o evoluție și o claritate a unor argumente, o consolidare a întregii teologii. După un mileniu de confruntări teologice în cuprinderea unui sistem teologic întreg, întâi vorbim de management și apoi de teologie.

Trebuie să plecăm de undeva în această discuție despre unitatea creștină și să recuperăm firul corect de a împlini pas cu pas acest lucru. Punctul de plecare în discuția despre unitatea creștină este de la unitate, de la poziția față de unitate, de la analiza raportului față de unitate al catolicismului și al protestantismului. Iar apoi, trebuie să găsim dimensiunile principale ale discuției divergențelor, soluția internă sau externă, găsirea zonelor principale de acoperit, găsirea unor strategii și soluții interne sau externe adiacente, pentru rezolvare sistematică a divergențelor.

Această Catedrală a argumentului teologic al unității în Ortodoxie nu va fi împlinită fără ca anumite componente să fie ridicate de specialiști. Așa cum o catedrală e ridicată prin colaborarea a nenumărate domenii, și această catedrală a argumentului teologic trebuie să implice toți specialiștii necesari, și nu doar teologii. Este prea complexă problema convergenței pentru un efort pur intern.

Din exterior se vede mai bine această construcție a unei catedrale și componentele ei. Teologii nu vor putea prin puterile lor să ridice această catedrală. Toate aceste lipsuri, legate toate împreună, fiecare de o zonă specifică, alcătuiesc un argument cu privire la ce trebuie să facem pentru unitate. Ortodoxia face un efort mare pentru unitatea creștină, dar nu are instrumente suficiente pentru această construcție.

Cumva fiecare tradiție teologică își învață propria lecție teologică istorică, insistând pe structura argumentului teologic propriu istoric, lipsind într-un fel un numitor comun de analiză, claritate, care să poată fi adoptat de fiecare tradiție pentru autoverificare și care să aducă o facilitare a dialogului și a convergenței. Astăzi ne trebuie mecanisme care să fluidizeze analizarea argumentelor istorice, să ne arate de ce au fost construite în acel mod. Astăzi avem nevoie de o reanalizare a argumentelor istorice, pentru consolidare, completare și convergență, nu de o repetiție a acestora.

Este atât de importantă sau are atât de mare valoare această discuție de armonizare externă? Poate fi aceasta o soluție pentru unitatea creștină? Da, deoarece toate direcțiile despre care discutăm în divergența interconfesională sunt exact în diferite domenii de intersecție, acoperite în exterior, majore, cu răspunsuri și analize mult diferite și mult mai complete decât cele teologice. Iar tocmai aceste răspunsuri vor fi cele care vor clarifica sistematic diferite subiecte. Nivelul actual de procesare al informației teologice este unul istoric. Teologia istorică, urcând pe scara actualizării adusă de unele domenii de astăzi și de analize actualizate, va permite o vizibilitate cu mult mai bună a argumentelor, pentru convergență.

4. Unde suntem în discuția pentru unitatea creștină? Actualul teologic în discuție

Trebuie întotdeauna știut pentru orice proiect:

1. Începutul, sfârșitul și unde suntem acum

2. Lista de probleme curente, natura problemelor, strategii de abordare și de soluționare – o abordare de management pentru fiecare problemă întâlnită

3. Unde suntem (30-40%) din 70%

4. Care sunt problemele care ne opresc să ajungem la 70%

5. Ce trebuie să acoperim ca diferență – menționat mai jos.

Prima dimensiune a acestei probleme este cea de management, nu cea teologică – o problemă milenară și a unui sistem teologic întreg are nevoie întâi de management, nu atât de analize teologice. În discuția despre unitatea creștină plecăm întâi de la Cum facem corect managementul acestei probleme? O problemă atât de complexă se rezolvă prin instrumente corespunzătoare de management, nu prin dialoguri teologice. Întâi trebuie un plan de management.

Primul lucru de care e nevoie în dialog și în convergența creștină e un manager priceput, nu un teolog bun. Ortodoxia are nevoie astăzi întâi de un manager bun de proiect/program, pe problemă, care să aibă o bază teologică suficientă, și apoi de teologi. De un manager care să descurce sistematic, pe larg, o încâlceală în nenumărate direcții. Trebuie plecat de la un manager de profesie, nu de la un teolog de profesie.

Unitatea creștină e o problemă în primul rând de management de proiect/program, este un exercițiu foarte complex de management, nu atât teologic. Astăzi de fapt divergența inter-confesională e cauzată de o încâlceală completă în argumentele aduse istoric care trebuie luată și descurcată sistematic. Un manager de proiect/program ar fi avut o atenție maximă pe identificarea problemelor, a naturii acestora și pe soluționare – are o formare specială în această direcție. Are o cu totul altă perspectivă de abordare decât un teolog. Nu e atât de captivat de perspectiva teologică, e axat mult mai mult pe aspectele sistemice, de rezolvat – aduce o perspectivă diferită.

Din interior de fapt nu se vede soluția sistemică și contextul general al discuției, existând o captivitate în diferite detalii teologice, care par să susțină un adevăr, o direcție, dar care nu sunt suficiente în discuție – și se blochează orice în afara acestei perspective, blocând o perspectivă care pare corectă, perspectiva istorică, prin prisma autosuficienței istorice și teologice. Și nu se reușește să se creeze o perspectivă globală a discuției și a problemelor de rezolvat – de aici și inerția și lipsa de progres pe subiect. Pentru a rezolva problema unității creștine de asta este nevoie, de o perspectivă curată asupra stării curente a discuției interconfesionale, de o perspectivă neafectată și necaptivată atât de mult de detaliile teologice, care să se piardă în toate acestea. Această perspectivă nu va fi obținută din interiorul teologiei.

Orice manager responsabil va aduce o critică acerbă modului în care discuția despre unitatea creștină este gestionată în Biserică. Problema convergenței teologice intră la un nivel mare de complexitate, într-o zonă a unui nivel de expertiză dedicată de soluționare, care este găsită de fapt în această zonă de management de proiect/program, și care este ușor văzută de cei cu expertiză în domeniu. Nu este doar la un nivel simplu de organizare, accesibil oricui, așa cum se presupune că oricine poate conduce această discuție. Și de aici și rezultatele istorice pe subiect. Arhitectura unei catedrale este făcută de un arhitect, așa cum managementul unui proiect complex este făcut de un manager de proiect/program, de profesie. Lista largă de probleme curente rămase deschise, dar și negestionarea lor timp de sute de ani, arată o lipsă a unui management autentic al discuției. Pe o problemă milenară e nevoie de un nivel larg de excelență în management. Un manager va deschide mult mai puternic problemele reale existente și găsite și va insista pe soluții sistemice. Dimensiunea de soluționare sistemică necesită integrare largă.

O primă afirmație mare despre unitatea creștină este că nu este în Ecumenismul actual. Ecumenismul actual nu are o soluție a unității creștine. A doua afirmație este cea adusă de părintele Meyendorff, de părintele Stăniloae, dar și de Cuviosul Paisie Aghioritul. Că e nevoie de teologie, de teologi, dar și de o evoluție internă. Această paradigmă a evoluției interne e observată istoric – există deja în Biserică această idee. Doar trebuie concretizată astăzi cumva. Este o afirmație ignorată de teologia de astăzi, care nu poate susține o astfel de evoluție. Afirmațiile mari despre evoluția internă sunt presărate în istorie și doar trebuie observate, fiind nenumărate indicii asupra căii de urmat, indicii care trebuie puse cap la cap pentru a alcătui o teologie a unei evoluții interne. Am încercat în lucrări să le punctez unde le-am găsit și să le leg de această discuție despre evoluția internă. Trebuie adusă o teologie, pentru care s-au lăsat deja indicii în istoria Bisericii asupra acestei direcții, indicii care trebuie înțelese astăzi. Cumva poate sunt înțelese mai ușor din afară.

Da, este o cale complexă și nu există în istorie un teolog al acestei căi. Dar există suficient de multe indicii pentru a alcătui astăzi o cale completă. Și astăzi asta trebuie să facem: să punem cap la cap aceste indicii și să alcătuim o cale pentru unitatea creștină. Fără un audit teologic pertinent făcut din afară cu privire la informație și comunicare și la direcțiile de consolidat, nu putem discuta pertinent despre unitatea creștină.

5. Necesarul de acoperit în diferite teze din această discuție

Ce trebuie să acoperim în mod specific în această discuție? Ce componente lipsesc specific din teologia ortodoxă pe baza cărora să se vadă limitarea, dar și direcția? Sunt cel puțin 7 componente majore care ar trebui aduse pentru o evoluție sistematică teologică. Este diferența între actualul și necesarul teologic atât de mare? Da. Această ipoteză propusă, a evoluției interne, direcție și soluție, se poate de fapt verifica.

1. Teza ortodoxă a primatului este insuficientă

Teza primatului este o teză din domeniul managementul organizațional – o teză care trebuie făcută sub îndrumare-coordonare specială. Teza trebuie făcută de cineva cu studii largi în management organizațional. Nu există expertiză în structură organizațională și se vede acest lucru în tezele scrise. Nu există studii de specialitate pe subiect și nici o adaptare a acelor studii la contextul teologic.

Când ajungi la o problematizare atentă, ajungi la argumentul Cuviosului Iustin Popovici. Cumva Cuviosul, fără instrumentul de analiză necesar, a ajuns la concluziile corecte, profețind în Duhul Sfânt ce e cu teza aceasta. Orice teză ortodoxă pe primat trebuie să ajungă la teza Sfântului Iustin Popovici și să fie în unitate cu aceasta. Astăzi nu există teze care să fie aliniate cu acea teză, care e una fundamentală pe subiect.

De la abordări de tipul acesta ajungem cu probleme majore peste secole pe diferite teze. Teologia ortodoxă nu a integrat nimic în propriul sistem teologic din afară, s-a izolat și a fost autosuficientă. Problema teologiei ortodoxe este a autosuficienței teologice interne, a unei dreptăți greșit înțelese, asumate ca un absolut și ca o completitudine-claritate teologică.

Prima întrebare legată de primat este Cum s-a făcut și cum se fac teze legate de primat, dacă nu sunt studii de specialitate și o adaptare a managementului organizațional la nevoia Bisericii? Teza primatului astăzi este o teză exclusiv biblică și care încearcă să construiască ineficient analize de structură organizațională. Și cum putem avea încredere în teologia istorică, dacă aceasta nu a avut suportul necesar pentru teză, suportul științific, care evident că nu este prezent? Exact ce avem în istorie legat de primat la nivel de analiză? Putem conta pe istorie ca analiză pertinentă pe subiect?

Din punctul meu de vedere, ce avem acum pentru primat este 20% dintr-un necesar. Pentru primat nu este făcută corect analiza. Nu este completă și suficient de detaliată. Nivelul istoric de analiză pe teză nu permite convergența. Tezele istorice au rămas la un nivel de analiză și de calitate a informației care nu permite convergența. Și trebuie completat la nivel de structură de argumentare, problematizare, găsirea problemei rădăcină.

2. Teza ortodoxă a protestantismului este insuficientă

La fel, cum s-a făcut o argumentare-contraargumentare protestantă, dacă nu avem studii aplicate de argumentare logică și retorică? Pentru că teza protestantă implică niște cunoștințe avansate de argumentare, fiind un exercițiu puternic pe acest subiect. Protestantismul este un exercițiu larg de retorică și argumentare, nu de logică teologică biblică avansată.

Protestantismul trebuie combătut la nivel de argumentare formală, nu doar la nivel teologic-biblic. Nu doar prin argumentare teologică, ci și prin argumentare externă, legată de formalismul argumentului. Are nevoie de o altă abordare.

Un expert în logică și argumentare ar gestiona teza, dar și dialogul pe subiect, cu totul altfel. Ar trebui implicat pe subiect. Ar trebui să se producă un document intern, un curs al unei aplicări a logicii și argumentării la problemele teologice. Fără un curs de logică, argumentare și retorică, aplicat la teologie nu se va putea exprima corect teza protestantă. Și, la fel, ce este teologia istorică legată de protestantism, dacă nu avem studii de specialitate în argumentare, teza protestantă fiind prin excelență un studiu de argumentare, fiind plină de erori de argumentare, fiind nevoie de o expertiză largă în argumentare?

Teza protestantă este un exercițiu larg de utilizare a mecanismelor din argumentare formală și logică – e o distrugere sistematică a unei teologii folosind retorica și silogismul. Din punctul meu de vedere, teza protestantă ortodoxă actuală este la 10% dintr-un necesar de claritate, deoarece nu are argumentele majore și nici structura de argumentare necesară.

3. Trebuie o comunicare ortodoxă mai clară în dialog

Există astăzi un audit legat de comunicarea ortodoxă, cu privire la analiza de făcut pentru stilul ortodox? De un specialist în litere care să înțeleagă sistemul ortodox de comunicare și să poată să îl îmbunătățească? Pentru că există câteva puncte mari în care trebuie să existe o evoluție la nivel de comunicare. Trebuie redusă complexitatea în comunicarea ortodoxă, pentru claritate. Există un nivel implicit de complexitate ridicată în comunicarea teologică ortodoxă, complexitate care trebuie redusă.

4. La fel, unde este teologia ortodoxă, dacă nu are o teologie a identității, a unui concept fundamental în discuția de astăzi?

Se vede clar că teologia ortodoxă are probleme în comunicare și teologie – nu avem componente mari în teologie. Nici teologic nu avem toate componentele necesare unei discuții actuale, nici conceptele nu se regăsesc în teologie. Teologia actuală are niște limitări care trebuie înțelese. Cel mai corect este să stăm ca Biserică la o masă să le discutăm.

La fel, lipsește o teologie a atributelor credinței. Și, la fel, lipsește o teologie a axiologiei eclesiologice – fără această axiologie nu se poate defini corect Biserica, natura Bisericii, pentru un dialog sustenabil. De aceasta este nevoie de această axiologie. Nu poți susține un dialog în eclesiologie fără această teologie. Trebuie întâi enunțată și creată o teologie a noțiunilor primare în discuția despre eclesiologie. Axiologia teologică exact asta face, aduce o reducere a complexității, oferă un nivel de comunicare mai clară. Pentru că preluând termenii istorici ortodocși, protestanții au dezvoltat noțiuni greșite peste aceștia, noțiuni care nu pot fi combătute decât arătând nivelul primar de noțiuni din termeni. Astăzi această axiologie-nivel de noțiuni primare este de fapt o soluție a clarității.

5. Trebuie o analiză diferită și o strategie de argumentare diferită pentru diferite teze

De exemplu, pentru Filioque trebuie schimbată strategia de abordare. Filioque nu se va putea soluționa pe calea istorică. Este cumva o afirmație axiomă pentru Filioque. Nu se poate pentru Filioque merge pe calea istorică. Punct. Avem mii de ani de încercare într-o direcție. E timpul să ne oprim și să încercăm altceva.

Trebuie regândită abordarea aici. Trebuie fragmentată teza și clarificate câteva subpuncte pentru a demonstra inadmisibilitatea pe ansamblu a tezei. Trebuie urmărit individual fiecare subpunct până când vor fi câștigate suficiente subpuncte din teză pentru a dovedi imposibilitatea tezei pe ansamblu.

Am adus pentru Filioque o analiză largă la nivel de proces de dogmatizare, analiză care încadrează cu mult mai eficient argumentul ortodox, îi dă putere și alcătuiește un context mai larg informațional, istoric, dogmatic pentru teză, context care potențează adoptarea tezei ortodoxe și nu a celei catolice. Trebuie regândită calea pe care mergem pentru soluționarea Filioque. Nu doar prin consecințe teologice interne dogmatice.

6. Avem atât de multă încredere în moștenirea ortodoxă, dar nu vedem limitările acesteia

Cei din istorie nu au avut la dispoziție instrumente științifice și au făcut de multe ori afirmații primare pe diferite subiecte. Astăzi putem și trebuie să așezăm totul prin prisma unor comunicări și științe care ne permit o claritate mai mare. Este dificil să obținem convergența în informație doar pe calea istorică – este sever limitată.

Teologia ortodoxă are niște limite mari în abordarea unor subiecte. Răspunsurile pe care Ortodoxia le caută legat de unitatea creștină sunt exprimate mai precis în alte zone, în alte domenii, trebuind un audit larg din perspectiva acelor domenii. Am încercat pe cât posibil să aduc aceste răspunsuri în lucrările publicate. Sunt atât de multe dimensiuni de considerat în această problemă, încât dialogul este clar o soluție axată pe comunicare, dar care nu pare să țină cont de alte dimensiuni ale unei soluții comprehensive.

7. E nevoie de management și de un manager profesionist pentru soluționare și gestionarea diferențelor interconfesionale

Un management teologic autentic este cel care va aduce progres, pe baza unui audit responsabil. Este nevoie de un manager de program/proiect de profesie care să poată susține pe partea de management această inițiativă. Pentru fiecare zonă de neclaritate sau de lipsă de convergență trebuie o strategie care să adreseze natura problemei și o soluție specifică, de progres și soluționare. Pentru comunicare e nevoie de o reducere a complexității – e nevoie de crearea unui instrument pentru o comunicare mai clară. Pentru primat de adoptarea de analize mai complexe. Pentru protestantism e nevoie de adoptarea de instrumente formale de analiză a erorilor de argumentare. Pentru filioque trebuie schimbată strategia de soluționare și e nevoie și de analize suplimentare. Pentru unitate trebuie analize suplimentare.

Trebuie înțeles precis unde s-a blocat acest dialog, la nivel de natură a problemei, în comunicare, în analiză, în argumentare, în strategie de soluționare. Pentru că văzând direcțiile mari în care sunt blocate discuțiile interconfesionale, putem găsi soluții specifice și putem identifica strategii specifice de soluționare. Astăzi trebuie enumerate întâi aceste strategii generale de soluționare, pentru a putea înțelege cum să le aplicăm în fiecare situație. Și aici trebuie un management general, pentru toate aceste probleme, pentru a nu rămâne deschise secole întregi, fără un accent pe soluționarea lor. Pentru că fără un management specific, nu vor fi închise niciodată.

Componenta de management centralizat a acestui argument este una crucială în discuția despre unitatea creștină. Problema este că toate aceste probleme sunt încă deschise în teologia ortodoxă, din cauza unei lipse de management corect. Este atât de vizibilă lipsa în Ortodoxie a unei discuții despre strategiile de soluționare a acestor diferențe, încât cumva componenta de management al discuției pare să fie absentă complet.

6. Exemplu: completările-soluțiile necesare în teza primatului

Mai jos este un tabel rezumat cu problemele actuale din teza ortodoxă.

Punct

Actualul tezei

Necesarul tezei

Strategie de argumentare

· Este folosită argumentare externă – argumente externe

· Sunt folosite argumente de credibilitate, adică biblia, Sinoadele, o garanție externă asupra abordării

· Nu sunt identificate corect strategiile de argumentare, nu sunt identificate corect tipurile de argumente necesare pe subiect

· Nu se va putea progresa aici, fiecare parte găsindu-și capete de afirmații care să aducă „legitimare”, lupta istorică fiind în mare una în care fiecare parte dovedește fiecăreia că are o autoritate mai mare care să garanteze propria abordare.

· Este greșită strategia de argumentare

· Trebuie argumentare internă, adică explicat ce este primatul funcțional

· Trebuie extinsă teza Sfântului Iustin Popovici, legată de impactul eclesiologic

· Teza mea este o extindere a tezei Sfântului Iustin Popovici

· Este o teză care are nevoie de o argumentare internă care să consolideze argumentarea externă.

Structurare a analizei

· Diferite abordări, istorică în mare

· Fiecare analiză/teză pe subiect pornește dintr-un alt punct, de la un aspect particular, dorind să arate un aspect marginal, diferit, despre primat

· Tezele curente în mare subliniază importanța discuției despre vreunul dintre argumentele externe ale discuției.

· Teza trebuie structurată la nivel de analiză a structurii organizaționale – este o teză care are o necesitate de abordare prin management organizațional

· Trebuie pornită analiza de la instituirea Bisericii, de la definiția adusă pentru structură

· Trebuie încadrate rolurile, responsabilitățile corect

· Trebuie subliniate corect tipologiile de argumente fundamentat în biblie (argument extern) și fundamentat în tipologie (istorie), dar și fundamentat funcțional (decizie).

Tipologii de argumente utilizate

· În mare argumente externe, în care se caută o autoritate care să „certifice” să „garanteze” existența primatului.

· Trebuie subliniate categoriile de argumente apărute în discuție

· Garantare – biblic (extern)

· Tipologie – istoric, asumare a unui argument biblic (extern)

· Funcțional (intern) – există o funcționalitate legată în mare de decizie

· Secundare – de tip necesitate

· Motivaționale – de tip dat divin.

Problema rădăcină a tezei

· Nu este evidențiată precis în tezele istorice

· Niciuna din problemele reale ale primatului nu sunt articulate în tezele istorice, nu sunt precis punctate și problematizate.

· Primatul este un suprarol eclesiologic

· Primatul este un principiu de unitate

· Primatul și sobornicitatea sunt mecanisme decizionale, propuse în Biserică

· Primatul propune o decizie unică într-un singur om, iar sobornicitatea propune un toți în decizie

· Există o antiteză între primat și toți, între unicul și toți

· Se alterează întreaga eclesiologie a Bisericii, ajungându-se la argumentul Sfântului Iustin Popovici.

Nivel de problematizare

· Istoric, punctele majore ale tezei nu sunt problematizate.

· În teza mea am încercat să problematizez toate punctele mari găsite.

Puncte majore aduse în teza mea, lipsă în tezele istorice

1. Structurare a argumentării, folosind diferite tipologii de argumente

2. Structurare a analizei, folosind management organizațional, pentru sublinierea clară a organizației, rolurilor, responsabilităților, pentru a avea un vocabular, o terminologie, dar și un suport de analiză corect

3. Problematizare fundamentare biblică a primatului în „piatră” – analiză mult mai atentă a evoluției noțiunii de piatră-fundament într-un suprarol eclesiologic absolut

4. Problematizare fundamentare biblică a sistemului de alterare a structurii organizaționale în „moștenirea petrină”

5. Problematizare, instituire, structură organizațională, definiție

6. Problematizare primat la nivel de principiu de unitate – ce înseamnă unitatea Bisericii, ce înseamnă unitarismul-totalitarismul primatului

7. Problematizare primat ca suprarol eclesiologic hibrid, suprarol de agregare, creat prin absorbirea responsabilităților altor roluri

8. Raportul între primat și Sinoadele Ecumenice la nivel de act, rezultat, decizie

9. Raportul între primat și protos

10. Problematizarea primatul ca import în Biserică al noțiunii istorice de Cezar

11. Antiteza între Primat, Vicariat și Infailibilitate și Sinoadele Ecumenice

12. Impactul eclesiologic al primatului – argumentul Sfântului Iustin Popovici

13. Primatul, ca principiu de rupere al unității Bisericii.

O teză autentică a primatului va fi teza care va surprinde impactul eclesiologic al primatului – o argumentare internă-funcțională. Adică teza de problematizare extinsă a Sfântului Iustin Popovici. Va aduce argumentul intern necesar tezei. Pentru că, pe baza tezei Sfântului Iustin Popovici, trebuie adusă o teză largă de problematizare, o teză extinsă, în unitate cu teza acestuia. Care nu va putea fi susținută decât în unitate cu teza Sfântului. Deja în istorie s-a plecat într-o direcție de analiză pentru teză.

Cred că teza propusă este exact acest punct de problematizare necesar pentru primat. Adică ce este primatul în ființa lui. Este o teză care este în unitate cu restul tezelor ortodoxe, fiind, din punctul meu de vedere, teza de referință ortodoxă pe acest subiect. Tezele ortodoxe de astăzi nu reușesc să surprindă ce este primatul în ființa lui.

Văzând tezele istorice, se vede o dificultate de a exprima ce este primatul. Se vede o lipsă a unui suport de analiză, a unui vocabular, a unei abordări specifice managementului organizațional. Pe tezele istorice trebuie ca cineva cu experiență în argumentare să aranjeze corect argumentele ortodoxe, să urmărească cum s-a făcut istoric argumentarea și ce e nevoie suplimentar pe fiecare argument.

Fiecare parte în dialogul de astăzi se vede că urmărește argumentul credibilității biblice, al credibilității istorice. Adică a unei garanții și certificări venită din Scriptură sau în alt mod – o autoritate externă de certificare. Un argument extern. Ori, acest argument al impactului eclesiologic, un argument intern-funcțional, adus de Cuviosul Iustin Popovici, aduce în sine o dezbatere asupra paradigmelor discutate aici. Adică una a unicului în decizie și una a deciziei în toți în Duhul Sfânt. Problematizează de fapt ce este în sinea lui primatul. Legitimarea istorică sau biblică, cele două argumente majore folosite în discuție, nu pot să existe fără argumentul funcțional. Din analiza istorică lipsește argumentul larg funcțional-intern. Ori, lucrarea propusă explică precis ce este primatul, fiind o teză obligatorie de a coexista pe lângă tezele istorice, care pot fi explicate mai ușor prin perspectiva tezei funcționale a primatului.

Pentru a ajunge rapid la o concluzie în dialog legat de primat e nevoie de a găsi conceptul fundamental al discuției, acela al mecanismului decizional așezat într-un rol sau într-un mecanism-sobornicitatea. Adică antiteza între conceptul ortodox de decizie în participare și conceptul catolic de totalitarism decizional. Și apoi să vedem impactul primatului, adică a deciziei prin unul singur, ceea ce este un totalitarism, dar și un principiu existențial autonom, adică un dumnezeu prin sine, față de decizia lui toți în Duhul Sfânt. Care este una biblică, putându-se fundamenta biblic în Sinoadele Ecumenice, în viața Bisericii, în orice dimensiune, având o argumentare largă și o tipologie largă de argumente. Și, la fel, să problematizăm mult mai atent ce este în istorie la nivel de concept al suprarolului, legat de legătura între Sinoadele Ecumenice și mecanismele decizionale ale Bisericii, legat de toate punctele colaterale acestei discuții.

Concluzia mea este că nu există astăzi o teză a primatului sustenabilă pentru dialog în Biserică. Nu avem astăzi o teză a primatului pentru dialog. Teza Sfântului Iustin Popovici este o teză rămasă fără extindere în istorie. Acela este punctul de plecare în discuție pentru primat.

La fel ca această teză sunt nenumărate altele, care au la fel limitări la nivel de abordare, structură, poziționare, tipologie de argumente folosite, argumentare, fiind nevoie de o reevaluare a întregii teologii ortodoxe pentru un dialog viabil. Astăzi este nevoie de o rescriere a teologiei ortodoxe pentru acest dialog, din cauza acestor mari diferențe găsite în puncte vitale.

Nu ai cum să înțelegi și să dezbați teza primatului doar folosind argumente externe legat de care este autoritatea care „certifică mai serios, mai mult sau mai puternic primatul”. Fiecare parte va utiliza o garanție utilă ei, de aceea acest mod de a discuta primatul folosind „garanția istorică, biblică”, argumentare externă, nu este corect. Singurul care are o teză coerentă de problematizare pe subiect este Sfântul Iustin Popovici, care aduce corect argumentul intern-funcțional, adică impactul eclesiologic. E teza de bază de la care trebuie pornită discuția. Dar și aceasta este o teză redusă, într-un format mult prea succint pentru a fi o problematizare largă pe subiect. Însă este o cuprindere corectă, integrală, a tuturor ideilor și concluziilor majore pe subiectul primatului.

7. Dialogul cu catolicii. Dialog pozițional. Necesitatea existenței unei poziții în dialog. Cum găsim poziția Ortodoxiei în dialogul cu catolicii?

De unde plecăm în discuția despre dialogul cu catolicii? Plecăm de la masa de dialog pentru unire și unitate. Ce se întâmplă la acea masă de dialog la care sunt ortodocșii și catolicii și discută despre unitate? Se produce un dialog între două organizații mari, largi. Un dialog pozițional. E necesar să avem pentru dialog o poziție teologică, o poziție în câteva puncte majore. Nu răspândită în nenumărate puncte, ci cu un focus limitat. Adică să avem câteva puncte teologice foarte precis conturate, 5-7 puncte maxim. Dialogul ecumenic trebuie să fie un dialog pozițional, bazat pe poziții teologice foarte clare și solide.

8. Strategia de abordare a dialogului cu catolicii și protestanții

Punctul pe care îl ridic în mare în lucrări este că trebuia să fie o evoluție puternică la nivel teologic care nu s-a întâmplat. Unitatea creștină, din punctul meu de vedere, nu se va putea fără un progres necesar în aceste teze, progres care nu s-a adus.

1. Pentru teza Filioque ar trebui pornit de la teza propusă și continuat cu alte teze istorice – deoarece teza propusă aduce o optică mult simplificată de abordare și urmărire a argumentelor aduse de Patriarhul Fotie, Mitropolitul Marcu al Efesului și Arhiepiscopul Grigorie Palama. Filioque e necesar să fie abordat altfel.

2. Pentru primat am rescris teza. Este nevoie de o rescriere și o analiză mult mai bună, din punct de vedere al structurii organizaționale și al argumentului intern.

3. Pentru har trebuie pornit de la analiza Sfântului Grigorie Palama și e necesară o analiză extinsă la nivel de argumentare, desfacerea silogismului lui Achindin cu privire la dogma divinității.

4. Pentru har și comuniune este necesară abordarea de mărturie și de reliefare a cum este comuniunea, în tipologii.

5. Pentru unitate și poziționare – față de unitate trebuie să existe o analiză la nivel de act al unității – am adus un început și un cadru de analiză pentru acest lucru. E nevoie de o teologie a unității folosind atributele credinței și axiologia eclesiologică.

6. Pentru protestantism am creat un argument complet în multe direcții, o poziție clară de susținut de Ortodoxie. Am reconstruit complet argumentul folosind mult instrumente de argumentare formală.

De asta nu avem progres față de catolicism și protestantism, pentru că lipsesc instrumente teologice care să ne ajute în discuții. Pentru că lipsește o structurare teologică a argumentului față de unitate și pentru că lipsește conținut din teze. Teologia ortodoxă are nevoie de 30-50% suplimentar în teze, de noi teze, de poziționări mai clare.

Ce ne spune precis istoria este că există o limitare în comparația informațiilor istorice și că este nevoie de claritate la nivelul informației care se va obține prin eficientizarea analizelor și a diferitelor aparate existente aici. De aici apar tot felul de mențiuni în istorie legate de această eficientizare, precum silogisme, eficiență, claritate, integralitate, care spun toate în mare același lucru. Însă istoria ne mai spune și că în interiorul teologiei există această centrare spre o abordare pur dogmatică, istorică, prin informațiile istorice și nu spre o evoluție. Cumva astăzi teologia trebuie să se oprească și să aducă întâi o analiză a aparatelor folosite, să aducă o contribuție și apoi să reia, să construiască un argument mai puternic și apoi să facă dialoguri. Și asta trebuie făcut organizat, instituțional, nu individual. Astăzi este inutil un dialog când avem de fapt de făcut o evoluție de consolidare. Diferențele radicale de abordare teologică se pot pune în evidență numai prin instrumente mai puternice care se ocupa de astfel de diferențe structurale.

Aparatul de comunicare, de prezentare structurată pentru dialog, de analiză, de analiză integrată, de argumentare, de management, toate acestea trebuie să fie puse la punct în mod corect pentru a fi eficiente, pentru a aduce acea eficiență de care vorbește părintele Stăniloae. Și asta doar printr-un formalism mai bun la nivelul acestora. Dacă vom gândi teologia doar la nivel de dogmă și nu și la nivel de informație și necesar de procesare al acesteia, nu vom ajunge departe legat de informația teologică. Aceasta va rămâne la un nivel istoric, fără actualizările necesare în prezent.

9. O catedră teologică a unității creștine, necesară în teologia ortodoxă pentru această discuție

Problema unității creștine se rezolvă cu o catedră teologică a unității creștine – parte dintr-un Program teologic ortodox pentru unitatea creștină. Cumva unitatea creștină este o catedră distinctă, este o secțiune teologică nouă. Ca să participi la discuția asta îți trebuie o teologie întreagă, trebuie să scrii o secțiune nouă în teologie.

De ce nu se poate scoate la capăt unitatea creștină? Pentru că teologii nu sunt specialiști în unitatea creștină. În tezele ortodoxe pe subiect e prea puțină coerență legat de unitate, legat de argumentare, de poziție. De aceea este nevoie de studii aprofundate făcute într-un fel ca direcție. Trebuia organizat corect întregul argument ortodox cu privire la unitatea creștină.

Care este calea dreaptă a unității creștine? Există astăzi un răspuns la această întrebare? Există un răspuns drept la o întrebare milenară? Instituția trebuia să răspundă la întrebarea Care e factorul declanșator al unității creștine? Fără acest răspuns dialogul e o presupunere, nu o soluție.

Teologia de astăzi nu face față acestui argument al unității creștine. Este limitată sever. Din interiorul teologiei este posibil să nu se observe niciodată complexitatea și necesarul problemei-soluției. Nu sunt instrumentele necesare de analiză, evoluție și problematizare. De aceea timp de un mileniu teologia ortodoxă a explorat intern absolut orice posibilitate, orice colț al teologiei, dar doar cu instrumentele interne, create pe cât s-a putut de bine de teologi. Și nu a avut niciun rezultat. Astăzi e nevoie de alte instrumente de comunicare, de analiză. Diplomele teologice istorice s-ar putea să ajute prea puțin în această problemă. Expertiza teologică în teologia istorică nu este egală cu expertiza în unitate creștină, unitate care nu a fost făcută timp de un mileniu, unitate care nu are acoperire deplină în teologia curentă.

Este un lucru care trebuie să ne arate limitarea internă teologică majoră. Teologi mari, teologi de geniu, atât ai Ortodoxiei, cât și catolici, nu au reușit să articuleze problema unității creștine. Problema unității creștine este că astăzi nu este articulată de nicio confesiune, nu doar de cea ortodoxă. Cumva, din întregul circuit teologic universal creștin, nu se reușește să se aducă o bază de problematizare. Dacă genialitatea teologică nu are acces la problemă și la soluție, atunci este clar că tot ce este intern teologic a fost explorat deja și că soluția nu este una deplin internă[4]. Teologia întreagă este astăzi exclusiv una prin puținul de argumentare adus intern, istoric. O astfel de inițiativă se duce cu instrumente de comunicare și de analiză mult mai complexe, nu cu ce a avut istoric Ortodoxia. Ortodoxia a adus istoric suficientă informație pe diferite subiecte, dar nu a insistat pe mecanisme complexe de analiză în diferite direcții.

Pe scurt, teologii vor avea o misiune dificilă de a articula din interior soluția unității creștine. Nu au văzut-o timp de un mileniu. Nu este accesibilă de fapt din interior, sau e prea puțin vizibilă. Iar din afară se vede relativ ușor, după un studiu axat în câteva direcții. Se vede ușor din alte domenii, din alte perspective.

Trebuie să ne atragă atenția că teologi de geniu nu au reușit să aducă necesarul de problematizare pentru discuția despre unitatea creștină. Adică direcția în care trebuie să mergem. Iar aici cumva teologia trebuie să aibă deschidere față de alte direcții, care pot aduce analize și din alte perspective care să permită consolidarea argumentului ortodox. Asta trebuie să facem, să consolidăm argumentul ortodox printr-un argument coerent.

Trebuie consolidat sistemul teologic ortodox în câteva direcții. Astăzi există un plafon mult mai înalt în teologia ortodoxă, plafon care nu se vede din interior. Trebuie crescută teologia cumva de la un 40% la 80%, pe subiectele majore. Aici stă ascunsă soluția unității creștine. Nu va fi văzută din interior. Are mai multe componente care trebuie toate considerate și discutate pe larg, nu doar în circuitul teologic intern.

Lipsa de prezență a problematizării unității creștine în Ortodoxie ar trebui să ne atragă atenția cu privire la ce putem și la limitări. Din afara teologiei se vede cu totul altă limită. În teologia ortodoxă există o mare presupunere, că teologia ortodoxă este completă. Și de aici problema: Ortodoxia crede că e completă, când de fapt e limitată sever la nivel de analiză.

Se poate trage un semnal de alarmă că nici măcar direcția corectă a discuției și a soluției nu e găsită astăzi. Cumva se merge exclusiv pe un dialog extern, pe o direcție externă. Și nu există nicio indicație că soluția majoră e internă. Când direcția e de fapt internă. Și cumva se vede că Ortodoxia milenar a considerat că externul este soluția și nu internul. Și a rămas blocată într-o direcție, nu într-o soluție.

Cineva în Ortodoxie trebuie să problematizeze corect limitările teologiei ortodoxe. Ce nu merge în dialog. Astăzi Ecumenismul produce exact inversul a ce vrea să producă, blocând totul, într-o limitare istorică severă.

10. Structura unei soluții autentice pentru un dialog în spirit ortodox. O instituție ortodoxă pentru dialog într‑un Program ortodox de dialog

După cel puțin 100 de ani de management teologic ineficient, instituția trebuie să înțeleagă că trebuie o discuție despre cum se face managementul acestei probleme. Despre problemă și despre managementul acesteia. Managementul intern nu duce nicăieri. Trebuie regândit managementul acestei inițiative întâi. Trebuie regândită această instituție a dialogului, din toate punctele de vedere, pentru a nu mai permite o expunere greșită a Ortodoxiei dar și o ineficiență în această activitate. Progresul pe ansamblu este inexistent pentru că managementul este ineficient.

O întrebare este de ce managementul este ineficient și ce înseamnă un management eficient aici. Este important de precizat în această discuție cum trebuie să arate logistica, alcătuirea unei instituții ortodoxe de dialog eficiente. Ce trebuia să se facă intern era să se definească în mod precis structura și spiritul unei instituții de dialog ortodoxe, viabile. Mai jos sunt câteva din elementele pe care le consider necesare unei astfel de inițiative, unui program ortodox de dialog:

1. Un manager de program care să coordoneze inițiativa.

2. E nevoie de câteva comisii:

i. Comisie teologică pentru analiză-audit-evoluție teologică – să gestioneze dedicat acest progres sistematic și evoluția internă necesară teologiei ortodoxe.

ii. Comisie pentru distribuirea teologiei pentru a gestiona această necesitate de accesibilitate rapidă, în mai multe limbi, a teologiei și a argumentului teologic ortodox. Ortodoxia trebuie să pună la dispoziție online toate resursele sale teologice pentru a potența această convergență. Totul trebuie centralizat și pus la dispoziție online, pentru accesibilitate maximă, imediată, pentru a potența convergența teologică. E necesară o Bibliotecă teologică ortodoxă online pentru convergența creștină. Unde întreg creștinismul să aibă imediat acces la resursele ortodoxe. Distribuirea și accesibilitatea teologiei sunt unul din obiectivele majore ale unui dialog.

iii. Comisie de dialog. O comisie care să asigure toată logistica de dialog, într-un format/cadru propriu, ortodox, sigur, depărtat de potențiale abateri.

iv. Comisie de management. O comisie care să se asigure că există progres, că există direcție, că managementul acestei direcții e făcut corect.

3. E nevoie de suportul teologilor în mai multe direcții, catolicism, protestantism și argumentul unității în Ortodoxie, pentru a aduce teze noi, analize, dialog, management.

Cred că programul durează 1-1,5-2 ani de pregătire, 3 ani de dialog, 5 ani de unire/unitate. Odată ce se va depăși intern un grad de claritate teologică pe ansamblu, discuțiile pentru convergența creștină și pentru unire vor deveni ușoare și nu ar trebui să dureze un timp îndelungat convergența creștină.

Unitatea creștină nu este în sine o problemă atât de complexă, cât timp se ține real cont de scopul pe care trebuie să îl urmărim, de soluțiile în care este necesar să lucrăm și de modificările pe care trebuie să le facem. Odată deschisă Calea Unității Creștine, direcția de soluționare, teologia ortodoxă va înțelege cum trebuie să progreseze pe această cale.

11. Catedrala Mântuirii Neamului vs. Catedrala teologică a argumentului unității în Ortodoxie

A. Catedrala Mântuirii Neamului

Este un monument în istoria României, parte din patrimoniul național. Este un lucru bine făcut și bine gândit, cu sprijin din toate direcțiile. Este un model de fapt de a împlini un lucru, model la care trebuie să ne uităm. De ce?

1. S-a stabilit o temă, un obiectiv clar

2. S-a stabilit o direcție, un proces pentru arhitectură și a rezultat un plan coerent

3. Au fost consultări dese cu specialiști

4. S-a făcut un concurs, o competiție de proiecte de arhitectură – 10 proiecte

5. Au fost lăsați specialiștii să propună contribuții

6. A fost un act deschis de contribuție

7. S-a încredințat lucrul acesta unui management specializat pe subiectul asta, unei firme, cu o structură de execuție de proiect.

B. Catedrala argumentului teologic al unității în Ortodoxie

Ce trebuie să construim în Ecumenism? Unitatea creștină va fi o Catedrală teologică a unui argument teologic al unității în Ortodoxie. Asta trebuie să construim de fapt. Ce s-a făcut în Ecumenism? Ar fi trebuit să existe:

1. Un obiectiv clar – unitatea în Ortodoxie – Ortodoxia e unitatea.

2. O teologie, o poziție de plecare, o teză teologică, o arhitectură a unui argument teologic care să susțină unitatea creștină în Ortodoxie. Nu avem un argument ecumenic deplin pe aceste subiecte.

3. Specialiști

i. Trebuie specialiști în unitatea creștină

ii. Trebuie un audit actual pe problemă

iii. Trebuie o înțelegere și o problematizare largă a subiectului.

4. Discuții largi și consultări – trebuie un program larg, conferințe.

5. O direcție pe ansamblu, un proiect, un program, o construcție pas cu pas, logistică – trebuie un program larg.

6. Conștiința Bisericii să asume asta, să primească drept parte din unitatea Bisericii – trebuie făcut acest acord.

C. Concluzii

În construirea Catedralei Mântuirii Neamului s-a respectat un proces solid, cu specialiști. În Ecumenism procesul este nesemnificativ. Este un dialog cu diferite teze teologice istorice. În Ecumenism nu există niciun proces, nicio organizare. Tot acest efort din Biserică făcut pentru unitatea creștină, trebuie redirecționat corect, pentru a rodi. Altfel se va aduce o pagubă atât Bisericii, cât și întregului creștinism.

Dintr-un amestec în dialogul ecumenic a diferite puncte teologice, în care se pune puțin filioque, puțin primat și puțin din altceva, nu va ieși unitatea creștină. Trebuie construită inițiativa de misiune a Bisericii precum o catedrală teologică – trebuie identic aceeași abordare. Puțină ordine, direcție și claritate e nevoie să fie aduse în această discuție.

Recapitulare sau evoluție? Astăzi Ortodoxia nu are de recapitulat și de comunicat din nou teologia sa istorică, ci are de construit un nou argument teologic, unul din cele mai importante ale sale, argumentul unității în Ortodoxie. Însă aici este nevoie de cineva care să știe să construiască acest argument, pentru că trebuie construit precum o catedrală.

La un moment dat se va vedea foarte clar golul intern din teologia catolică, dar și lumescul impregnat în aceasta. Catolicismul este un creștinism după închipuirea lumească, după patimile Apusului, după patima dominării și a izolării de ceilalți. Catolicismul este un sincretism între creștinism și o mentalitate lumească. Este un creștinism golit în mod real de creștinism. Și se va vedea în punctele unde a preferat inserții și greșeli lumești, în loc să asume unitatea evanghelică a Bisericii, unitatea păstrată în Răsărit. Pentru că, asumând mai multe inserții lumești, catolicismul s-a îndepărtat de creștinism, de mentalitatea de unitate, și a creat un creștinism lumesc, gol de fapt de creștinism, golit de sfințenie.

Astăzi nu se înțelege și nici nu se asumă cât de depărtați sunt catolicii față de noi. De aceea se încearcă o apropiere față de ceva ce nu are decât o unică soluție teologică, de întoarcere la Ortodoxie. Nu ne putem uni cu catolicii sau apropia de aceștia. Și de aceea dialogul este inutil, când avem de fapt de adus un argument al întoarcerii la Ortodoxie.

Nu dialogul cu catolicii, ci argumentul întoarcerii la Ortodoxie este piatra de hotar, este piatra din capul unghiului unității creștine. Consumăm timpul într-un dialog, când avem de construit o catedrală a unui argument teologic. Și, la fel, încălcăm toate limitele ortodoxe sperând cumva la o întoarcere a catolicilor, când Ortodoxia nu are astăzi deplin aceste premise ale întoarcerii creștinismului la Ortodoxie.

Chiar cantitatea de dialog dintr-un mileniu întreg este atât de neglijabilă încât să se considere că acest mileniu nu a epuizat orice cale a dialogului? Nu este acest mileniu de fapt o mărturie a epuizării acestei căi? Există ceva neepuizat timp de un mileniu în comunicarea interconfesională? Cumva acest mileniu este egal cu o epuizare a acestui factor în această discuție, a paradigmei comunicării fără evoluție.

Există un blocaj într-o istorie teologică și nu se reușește părăsirea acesteia și privirea la un prezent teologic. De aceea se insistă pe o istorie teologică, unde nu există un răspuns care să poată fi asumat de alte confesiuni. Cumva dacă analizăm cantitativ acești factori ne putem da seama dacă au fost alocate suficiente resurse și dacă este fezabilă o discuție în direcția utilizării unui anumit factor ca direcție de convergență. Există în istorie suficientă cantitate de comunicare să putem spune că discuțiile istoriei au acoperit această direcție?

Astăzi Ortodoxia are de construit o Catedrală teologică a unui argument al întoarcerii la Ortodoxie. Are de consolidat toate aceste argumente istorice construite, cumva de legat și de construit după chipul acestor mici biserici-argumente construite pentru fiecare punct teologic major adus de Ortodoxie, o catedrală-argument major, după chipul întregii teologii ortodoxe, o catedrală teologică în care să se vadă mult mai corect, mult mai puternic argumentul unității în Ortodoxie.

Astăzi avem nevoie de Catedrala Teologică a Mântuirii Neamurilor, pe care cineva în Biserică trebuie să o construiască. Să o gândească și să o construiască. Pierderea uriașă a Ecumenismului stă în lipsirea Bisericii de această Catedrală Teologică. Trebuie asumată această lipsă uriașă în Biserică, prin izolare instituțională de plenitudinea Bisericii. Aceasta este Catedrala de care are nevoie creștinismul și care trebuia construită întâi.

II. Un Sinod al Unității Creștine

1. Documente care ar trebui să apară în discuția despre unitatea creștină

Următoarele documente ar trebui să fie parte din această inițiativă, fiind fundamentul acestei discuții:

1. Un document oficial de problematizare a discuției despre unitatea creștină, despre direcția necesară de urmat, despre soluția acestei discuții. Care e problema și care e soluția. Dacă soluția e externă, în dialog, dacă e internă, în evoluție.

2. Un document oficial despre un audit al teologiei ortodoxe, în dimensiunile menționate: comunicare, adoptarea unor instrumente de analiză mai puternice precum structura organizațională, argumentare formală, management de proiect profesionist, care sunt limitările actuale ale teologiei ortodoxe cu privire la informație și comunicare.

3. Planul de proiect adus de instituție pe acest subiect, care sunt fazele proiectului și stadiul actual al proiectului de unitate creștină adus de Biserică. Statusul proiectului.

Acest set de documente este fundamental pentru discuție, fără de care e imposibil de spus că mergem în vreo direcție. Fără aceste documente e imposibil de spus că mergem undeva. Astăzi nu există astfel de documente, care sunt fundamentale. Dacă existau, atunci toată Biserica le-ar fi folosit, fiind punctele de plecare ale discuției.

2. Ce trebuia să conțină în mod specific acel document de la Sinodul din Creta? Problematizarea sinodală a unității creștine

Documentul de la Sinodul din Creta trebuia să conțină un audit pentru:

A. Problematizarea discuției despre unitatea creștină

Problema unității creștine trebuie identificată ca o problemă a diferențelor în informația și comunicarea teologică interconfesională, nu „o problemă a unității creștine”. Trebuie precizată mai specific dimensiunea problemei.

1. Unde este problema, unde este localizată? Este internă, la sursă, este o problemă internă a teologiei ortodoxe.

2. Care este natura problemei? În informație și comunicare. Sunt limitări și în informația, și în comunicarea teologică, în argument și contraargument.

3. Este o problemă de claritate-completitudine. Avem nevoie de un criteriu de claritate-completitudine mult mai mare.

4. Unde suntem teologic legat de acest criteriu? Unde suntem teologic, dintr-un necesar pentru claritate-completitudine, și care este actualul acestui indicator?

5. Suntem la un actual de 40% dintr-un necesar de 70%, conform unui audit teologic făcut în diferite dimensiuni.

6. Evidențierea factorului declanșator al unității creștine.

B. Direcția și soluția acestor limitări și probleme interne. Factorul declanșator al convergenței creștine

Pentru a identifica limitările teologiei ortodoxe este nevoie de un audit teologic larg, la nivel de informație-comunicare, un audit de făcut în diferite dimensiuni.

1. Soluția este acoperirea acestei diferențe între actualul teologic și necesarul de claritate-completitudine.

2. Care este arhitectura efectivă a soluției? Pe baza auditului trebuie găsite direcțiile de îmbunătățit și abordate sistematic în Biserică.

3. Este nevoie de un plan de management pentru construirea soluției, dar și pentru desfășurarea dialogului.

4. Este nevoie de propuneri din Biserică și de poziții cu privire la discuția despre unitatea creștină.

5. Astăzi Biserica are nevoie de o arhitectură și de un plan de proiect pentru proiectul unității creștine.

C. Suportul logistic pentru desfășurarea unei inițiative ortodoxe pentru misiunea ei legată de unitatea creștină

1. Trebuia să existe un audit de oportunitate asupra Ecumenismului actual, asupra limitărilor și problemelor acestuia. Ecumenismul actual vine cu o listă lungă de probleme și limitări.

2. Trebuia stabilit cadrul oportun de dialog pe baza concluziilor auditului teologic intern și pe baza auditului de oportunitate asupra Ecumenismului actual, dar și pe baza unor propuneri din Biserică asupra unui format pentru un Ecumenism ortodox.

3. Trebuiau stabilite limite precise pentru dialog.

4. Trebuia stabilit un cadru dedicat de dialog, un Program ortodox de dialog care să aibă la bază această problematizare necesar să fie adusă.

5. Trebuia recapitulată teologia ortodoxă necesară dialogului și stabilită poziția ortodoxă cu privire la unitate, cu privire la catolicism, la protestantism, și necesitatea reasumării Ortodoxiei de alte culte și confesiuni (menționate mai jos).

Sinodul din Creta trebuia să aibă o abordare similară celei din această lucrare/lucrări. Abordarea aceasta este fundamentală pentru un Sinod care are nevoie de o discuție largă, fundamentată, în care e nevoie de o problematizare complexă. Cum se poate concepe rezolvarea unei probleme milenare fără o analiză?

O problemă milenară trebuie abordată printr-o analiză nu prin inerție. Ca să problematizezi unitatea creștină îți trebuie câteva lucrări de analiză pe problemele teologice istorice și o lucrare de sinteză pentru abordarea generală a problemei. Unitatea creștină nu se va rezolva cu jumătăți de măsură sau cu puține ajustări teologice.

O astfel de problematizare trebuie adusă în fața Bisericii datorită complexității acesteia, dar și datorită impactului lipsirii Bisericii de aceasta. Și neapărat, trebuia adusă o discuție extrem de largă, în întreaga Biserică, mai ales când pe acest subiect inițiativa curentă a ecumeniștilor a produs o tulburare teologică largă în Biserică.

3. Sinodul din Creta este un Sinod împotriva Ecumenismului. De unde vine criza profundă a Mișcării Ecumenice

Dacă soluția teologică a unității creștine este una internă, atunci Sinodul din Creta este:

1. O direcționare greșită a Bisericii, deoarece indică o soluție greșită.

2. Nu are baza de problematizare, nu are documentele necesare pentru problematizare, nu are un audit necesar să fi fost parte din Sinod. Nu are o dezbatere largă pe subiect.

3. A refuzat de fapt participarea Bisericii, a eliminat plenitudinea dintr-un act de sobornicitate.

4. Este un Sinod greșit, împotriva Ecumenismului, pentru că afirmă cu mare putere soluția greșită, soluția externă.

5. Este o inițiativă sinodală care potențează de fapt un Sinod autentic pe subiect.

De unde vine „criza profundă” a Mișcării Ecumenice, cum este menționat în acel document din Creta? De la lipsa de problematizare a acestei probleme a unității creștine. Astăzi Mișcarea Ecumenică este o părere generală cu privire la unitate, nu o abordare sistematică de soluționare a unei probleme.

Astăzi Mișcarea Ecumenică este nu într-o criză profundă, ci într-o lipsă de soluție. Nu a stat nimeni astăzi în Ortodoxie să discute „care este de fapt problema de rezolvat în discuția despre unitatea creștină” și nu a adus nimeni o soluție autentică pentru această problemă. Rezolvăm problema lipsei de convergență în informația teologică sau problema lipsei istorice de convergență a convergenței în informația teologică? Pe ce bază dialogăm și ce problemă rezolvăm astăzi? Aş vrea să văd documentul de analiză care să confirme soluția externă, dialogul.

Avem diferențe în informația teologică. Cum le acoperim, de unde sunt, ce facem cu ele, de ce istoric nu am avut convergență în informație? Problema Mișcării Ecumenice este lipsa unui plan coerent de soluționare a diferențelor de informație interconfesională. Astăzi se consideră că o comunicare directă poate aduce o soluționare a diferențelor în informația teologică. Paradigma comunicării fără evoluție la nivel de informație.

Ori, informația teologică istorică este prezentă de secole și milenii în spațiul teologic, fiind destul de improbabil ca alte confesiuni să nu o cunoască și să nu se fi pregătit considerabil în contraargumentări largi împotriva Ortodoxiei. Astăzi ce lipsește Mișcării Ecumenice este problematizarea acestor diferențe în informație și comunicare, pe care autentic doar Ortodoxia le poate completa și pe care doar ea poate da o direcție autentică într-un dialog interconfesional.

Astăzi Ortodoxia face ceva greșit în Ecumenism. Nu are pe deplin suportul teologic și nu are un cadru oportun de dialog. Acestea trebuiau discutate întâi în Biserică. Și trebuia venit din toată Biserica cu propuneri pe aceste subiecte. Astăzi este nevoie de un Sinod pentru această discuție prea complexă pentru o abordare izolată. Și nu de o continuare pe aceeași direcție, de cei care au blocat o direcție pentru prea mult timp, neînțelegând ce trebuie făcut pe subiect.

Soluția unității creștine nu este în mecanismele de dialog-comunicare actuale. Nu este în Ecumenism. Este în evoluția internă a teologiei ortodoxe. Acesta este factorul declanșator al convergenței creștine – variabila și criteriul unității creștine. Trebuie să vedem întâi ce va aduce convergența creștină. Peste care trebuie adoptate mecanisme mult mai sigure de dialog, într-un alt cadru, cumva dialogul devenind și natural, dar și lipsit de pericole când e încadrat corect.

Documentul din Sinodul din Creta cu privire la relațiile Bisericii este unul greșit pentru Biserică, deoarece aduce ca un de facto această Mișcare Ecumenică, aduce CMB ca un de facto al dialogului, aduce nenumărate inițiative direct în sinodalitate, fără a fi fost problematizate, fără un document referință de analiză a problemei discutate. Doar prin autoritatea ierarhică, care în lipsa unei problematizări, dar și în lipsa dialogului intern cu Biserica, a adoptat o cale, unidirecțional, fără a o valida la nivel de problematizare și soluție. Cumva avem direct o soluție instituțională, dar nu o enunțare a unei probleme, o problematizare și nu avem o soluție propusă în acele documente. Nu există niciun suport de problematizare pentru adoptarea CMB, dar nici a Mișcării Ecumenice în formatul actual.

Sinodul din Creta este Sinodul lipsei ortodoxe de pregătire pe subiectul unității creștine, nu este Sinodul direcționării Bisericii în unitatea creștină. Este un Sinod împotriva Ecumenismului. Sinodul din Creta este un Sinod extrem de folositor în contextul discuției despre unitatea creștină, confirmând în scris, pe larg, semnat în unanimitate de către ecumeniști, pentru lipsa din partea ecumeniștilor a soluției pentru discuția despre unitatea creștină.

Acel Sinod este actul semnat de ecumeniști pentru a arăta că trebuie să lase Biserica să se pronunțe în plenitudine pe problema unității creștine. Cumva astăzi toți ecumeniștii s-au adunat pentru a confirma în scris că nu au o soluție la această discuție, și că tot ce reușesc este să aducă o direcție, dar nu o problematizare și nu o soluție. Sinodul din Creta este egal cu soluția ecumenistă în discuția despre unitatea creștină.

Sinodul din Creta este o condamnare a Ecumenismului, nicidecum o încercare de a încadra această inițiativă corect. Ne arată un Ecumenism fără niciun fel de reper de coerență și viabilitate, fără un sens, fără vreun rezultat după o sută de ani. Este cumva o semnătură largă a Bisericii pentru un status al unei inițiative, inițiativă care nu aduce niciun rezultat, nicio direcție, nicio problematizare, ci doar un înainte. Acest Sinod cumva impune oprirea Ecumenismului în formatul respectiv, nicidecum continuarea lui. Pe baza statusului scris în acel document de fapt Ecumenismul trebuie oprit, nicidecum continuat. Și ar trebui ca Biserica să aducă un cu totul alt Sinod care să așeze corect necesarul pentru această discuție a unității creștine. Arată lipsa de direcție și de control pe subiectul unității creștine.

Sinodul afirmă că instituția nu stăpânește subiectul, care este unul făcut la întâmplare. Dacă este să analizăm conținutul statusului Ecumenismului, adus de Sinodul din Creta, atunci Ecumenismul ortodox instituțional trebuie să intre într-o perioadă largă de reevaluare internă, sub atenția întregii Biserici, cât timp instituțional se confirmă în unanimitate într-un Sinod că Ecumenismul actual instituțional nu are nimic de a face cu o cale coerentă pentru subiect. Cumva instituția, dorind să legitimeze o cale curentă, a afirmat de fapt că această cale este una deplin nefezabilă și indirect că este nevoie de o reevaluare largă.

Concluzia autentică a Sinodului din Creta nu este că Biserica are nevoie de dialog, ci este că Biserica are nevoie să reevalueze deplin această cale. Sinodul din Creta este un punct major în istoria Bisericii, nu pentru legitimarea continuării Ecumenismului, ci pentru punctarea de către instituție a necesității de reevaluare deplină a acestei căi. Sinodul din Creta aduce justificarea deplină pentru Biserică pentru necesitatea împlinirii unui Sinod al Unității Creștine. Este Sinodul argument, semnat chiar de ecumeniști, care trebuie folosit de Biserică drept bază legitimă pentru o discuție în plenitudine pe acest subiect al unității creștine.

Sinodul din Creta este de fapt un Sinod împotriva Ecumenismului, pentru că face un bilanț extrem de greu exact acestei inițiative pe care dorește să o legitimeze. Documentul „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine” poate fi numit și „Statusul dramatic al Ecumenismului ortodox, adus de ecumeniști pentru propria lor inițiativă”. Este un document extrem de important, adus pentru această inițiativă. Arată starea dramatică în care Ecumenismul ortodox este astăzi:

1. Arată că a durat o sută de ani. Arată că după o sută de ani sinodalitatea încearcă să formalizeze cumva această direcție, să legitimeze direcția adoptată, soluția instituțională actuală.

2. Arată că nu are nici cea mai mică problematizare asupra discuției despre unitatea creștină. Nu există nicio linie în Sinod despre care sunt problemele și cum trebuie ele rezolvate. Unde sunt, care este natura lor, sunt interne sau externe, ce trebuie făcut pentru deblocare. Se menționează doar generic „rezolvarea diferențelor interconfesionale”, adică un mers înainte fără o analiză profundă a problemei. Nu se problematizează punctul maxim, factorul declanșator al unității creștine.

3. Arată că astăzi Ecumenismul este într-un punct mort, într-o „criza profundă”[5], după cum Sinodul însuși afirmă.

4. Arată că ecumeniștii se bazează pe instituții protestante în această soluționare a unității creștine, nu pe o instituție ortodoxă.

5. Arată că ecumeniștii nu au putut produce nimic pentru unitatea creștină, nici măcar un organism propriu pentru dialog, un format propriu de dialog, universal.

6. Cumva arată ecumeniștii într-o expectativă istorică pe subiectul pe care trebuiau să îl stăpânească.

7. Arată că nu există o viziune coerentă pentru viitorul Ecumenismului și al dialogului. Acest document trebuia să fie un document care să arate și să fie o coerență ortodoxă legată de unitatea creștină, o analiză, un plan, o direcție. Trebuia să fie un plan, nu o căutare. Sinodul din Creta este o căutare, nu un plan coerent pentru această discuție.

8. Dacă ne uităm la afirmațiile Sinodului, nu sunt deloc pozitive cu privire la Ecumenism. Arată o debusolare mare a acestei inițiative, care reușește doar să își pună credința în CMB, noua credință a dialogului, dar care nu are nimic din problematizarea necesară subiectului.

9. E un document care nu are nimic din necesarul autentic al unei astfel de discuții.

Ce trebuia să conțină în mod specific acel document de la Sinodul din Creta? Am arătat anterior, în alte capitole. Acestea trebuiau să fie în mod real parte din acel document, la nivel de dezbatere și la nivel de necesitate. Aceasta este necesitatea reală a unui astfel de Sinod, nicidecum un Sinod de constatare și de autorizare a unei inițiative care este deja în curs de desfășurare. Prima discuție despre unitate este cea despre problemă și despre soluție. Iar soluția unității nu este „teologia ortodoxă”, în mod generic.

Sinodul din Creta este un act important în viața Bisericii, întrucât o plenitudine afirmă explicit că nu avem această soluție a unității creștine. Indiferent de formalismul întâlnirii și de alte afirmații din Sinod, această afirmație cu privire la unitatea creștină, afirmație confirmată de o majoritate, într-o inițiativă sinodală, e una hotărâtoare pentru viitorul discuției despre unitatea creștină. Unitatea creștină are în acest Sinod un reper autentic pentru a se putea începe discuții consolidate legate de unitatea creștină.

Marea problemă a acelui Sinod e că pe baza lui nu se poate construi nimic în Ortodoxie. Adică nimic nu va izvorî din el, nimic care să poate fi păstrat în unitatea Bisericii. Acel Sinod nu poate aparține de fapt unității Bisericii. Astăzi este nevoie de un Sinod care să poată fi adus în unitatea Bisericii pe subiect. Ca să faci niște afirmații legate de unitatea creștină, de o importanță precum cea a celor din Creta, e nevoie de un document major de analiză. Creta nu e doar un Sinod, ci este o suită de afirmații majore cu privire la unitatea creștină. Creta e un Sinod nesusținut, doar dictat, susținut prin puterea instituțională, dar nu de vreo problematizare autentică.

Ce anume nu a mers în tot acest proces milenar de dialog? Au existat limitări și probleme în comunicare și informație care trebuie astăzi rezolvate. Astăzi e nevoie de un Sinod care să aducă o discuție asupra acestor limitări, despre cum trebuie rezolvate, nu asupra continuării a ceva milenar în același format. Nu despre dialoguri. Sinodul acela trebuia să fie despre o evoluție internă a teologiei ortodoxe, nu despre un dialog. Cumva Ecumenismul ca întreg nu reușește să înțeleagă problema fundamentală a discuției.

Un antiecumenism care nu înțelege că trebuie să aducă o soluție pentru această discuție nu este corect, la fel cum nu este corect nici un Ecumenism care încalcă orice limită ortodoxă, încălcări care trebuie condamnate, care vin tocmai din această lipsă de soluție. Cine dorește să participe la această discuție despre unitatea creștină trebuie să vină cu un audit și cu o soluție pentru lipsa istorică a convergenței teologice. Trebuie să aducă o teologie ecumenică pentru subiectul lipsei istorice de convergență. Și toată această discuție interconfesională trebuie încadrată corect, în limitele Ortodoxiei.

4. Este necesar un Sinod pentru discuția despre unitatea creștină

Afirmațiile principale cantitative pentru discuția despre unitatea creștină sunt:

1. Problema unității creștine este problema diferențelor interconfesionale în informația teologică

2. Este prea complexă, atingând și intersectându-se cu nenumărate domenii, inclusiv din afara sferei teologice

3. Este istorică, de peste o mie de ani

4. Este imposibil de gestionat în izolare, pentru că instituția a încercat deja de secole să gestioneze doar instituțional această problemă.

5. Nimeni nu a rezolvat această problemă

6. Poate fi o problemă de 5-10 ori mai complexă decât orice a fost în istorie, deci e nevoie de o cu totul altă abordare, de o plenitudine care să acopere această complexitate. Poate cineva în izolare să acopere această complexitate? E nevoie de compensare a complexității problemei prin plenitudinea Bisericii.

În lista de Sinoade ale Ortodoxiei trebuie să existe un Sinod pentru problema unității creștine, pentru o problemă ecumenică. Cumva trebuie să se întâmple asta la un moment dat, ca Biserica să aducă un răspuns coerent pe problema Ecumenismului, a Sinodului din Creta și a unității creștine. Întotdeauna Biserica are totul și este doar o problemă de a înțelege și de a asuma ce e în Biserică pe subiectul unității creștine. Trebuie ascultată Biserica pe acest subiect, în care Biserica trebuia să aducă o contribuție, neapărat și din afara circuitului teologic intern. Contribuția aceasta a fost și trebuia adusă din afară. Era cu mult mai ușor să fie văzută din afară.

Soluția unității creștine este dialogul intern, nu dialogul extern. Soluția unității creștine este smerenia în fața lui Dumnezeu și a Bisericii, chemarea întregii Bisericii la un dialog larg pe tema „cum depășim aceste diferențe largi istorice, interconfesionale”. Pentru o problemă care ne depășește pe toți ca și complexitate, ca înțelegere, ca necesar de viziune asupra soluționării acesteia.

Nimeni nu va putea face nimic în afara plenitudinii Bisericii pe această problemă. Este cumva axioma milenară asupra problemei unității creștine. Toți-ul lărgit al Bisericii e necesar în această problemă. Ecumenismul este în direcția greșită. Trebuia să fie un dialog intern larg și nu o discuție teologică exterioară, nesfârșită, fără o finalitate. Suntem nimic în fața unei probleme bimilenare precum cea a unității creștine. Ar fi mult mai înțelept să discutăm în plenitudinea Bisericii ceva ce depășește ca și complexitate întreaga istorie a Bisericii. Ar fi o dovadă de înțelepciune instituțională – târzie, dar totuși un început, un alt început, pe ceea ce nimeni în istoria Bisericii nu a putut cuprinde.

Cred că Biserica așteptă un astfel de eveniment major de contribuție în direcția unității creștine. Biserica va construi unitatea creștină doar în urma unui astfel de eveniment major. Părintele Stăniloae anunță deja o nouă teologie, un eveniment major teologic, o direcție teologică nouă pentru discuția despre unitatea creștină. Va fi adusă la un moment dat de cineva.

Un astfel de Sinod va fi o valoare printr-o problematizare milenară adusă pentru subiect. Astăzi avem nevoie de un Sinod în Ortodoxie pentru această discuție despre unitatea creștină. Un Sinod care să fie o soluție și nu o căutare, un Sinod care să nu exprime o neputință în fața unei probleme milenare. De zeci de ani se solicită un astfel de Sinod. Și de antiecumeniști, și de ecumeniști. Ar fi fost un prim pas corect în direcția soluționării problemei.

O trăsătură a Sinoadelor ortodoxe este că sunt soluții și nu căutări a unor soluții. Astăzi avem nevoie de un Sinod al soluției unității creștine. Unitatea creștină este cea mai complexă problemă teologică ortodoxă, problemă care a avut peste o mie de ani de încercare de soluționare. Teologic nu avem voie să continuăm fără o discuție largă pentru această problemă. Unitatea creștină e o problemă care are nevoie de o dezbatere largă, dar și de o soluție ecumenică, instituțională. Este un subiect deschis în teologia ortodoxă, subiect care are nevoie de o altfel de tratare. Trebuie să ne oprim și să gândim acest subiect, această problemă deschisă a teologiei ortodoxe. Sunt câteva puncte majore pe care trebuie să le înțelegem, să le discutăm și să le reparăm pentru a putea avea o soluție în acest subiect. Nivelul de complexitate, dar și faptul că este o problemă deschisă de peste o mie de ani, impun o astfel de abordare.

Sinodul din Creta este un Sinod al unei neputințe, nu este un Sinod al unei problematizări. E un Sinod al neputinței înțelegerii unei soluții. De aceea nu poate rămâne ca un Sinod de facto pe subiect și de aceea are nevoie de un Sinod al unei soluții a unității creștine. Un astfel de Sinod trebuie să aibă ca fundament o lucrare de referință, de analiză a diferențelor, a direcțiilor care necesită îmbunătățire.

Cine poate aduce unitatea creștină? Doar Dumnezeu. De aceea este nevoie de smerenie. Soluția unității creștine nu va porni de la teologie. Va porni de la smerenie. De la smerenie instituțională. În care, în Biserică, să ne adunăm și să ne smerim în fața lui Dumnezeu, pentru a ne călăuzi. Trebuie renunțat la calea, la soluțiile prin înțelepciune lumească și trebuie folosită mai mult smerenia, credința și rugăciunea, într-o plenitudine, într-un Sinod larg.

Problema e atât de complexă încât doar o dezbatere extrem de largă va aduce pas cu pas o soluție. Pentru că acolo unde critica se întâlnește cu analiza și acolo unde este prezentă o mulțime suficient de largă, dar și diversă, din Biserică, astfel încât vizibilitatea și toate opțiunile pe fiecare analiză să fie explorate, acolo va fi potențată o analiză a unei complexități maxime milenare.

Care sunt pașii următori ai Ortodoxiei legat de unitatea creștină? Cred că în primul rând trebuie să ne oprim și să evaluăm ce s-a întâmplat timp de un mileniu. Iar apoi, după ce avem o analiză, să avem o dezbatere și să stabilim un plan pentru problemă. Astăzi Ortodoxia nu are pe subiectul unității creștine cele mai importante lucruri, analiza și planul de soluționare. Creta este o inerție, nicidecum ceva viabil, nicidecum un plan de proiect. Vrem sau nu, tot aici ajungem, la o analiză și la un plan. Astăzi este nevoie de un plan autentic pentru această discuție.

Istoria ne obligă la o altfel de abordare. Este vitală pentru unitatea creștină această dezbatere internă în Ortodoxie. Este fundația, temelia pe care se va construi unitatea creștină. Cumva unitatea creștină stă în această discuție-temelie internă care va aduce și care va avea ca fundament o teologie ecumenică. Unitatea creștină este egală cu această discuție internă în Biserică – odată ce se va clarifica această problemă va izvorî cu mai multă putere unitatea din Ortodoxie. Acest Sinod al unității creștine trebuie să fie un izvor din care cu mai mare putere să izvorască unitatea creștină, pentru întreg creștinismul. Sinodul din Creta nu este dătător de viață, ci este o anunțare a unui Sinod autentic pe subiect.

Pentru a avea un Sinod autentic al unității creștine era nevoie și de o inițiativă sinodală precum cea din Creta care, dorind să se legitimeze pe sine a realizat contrariul, a potențat o viitoare discuție autentică pe subiect. Cumva ecumeniștii au sprijinit indirect, prin propriile lor afirmații, viitoarea construcție și construcția autentică necesară pentru subiectul unității creștine. Sinodul din Creta folosește cu mult mai mult ca status instituțional împotriva Ecumenismului, aducând toate argumentele necesare pentru oprirea acestuia, dar și pentru reevaluarea internă a discuției despre unitatea creștină. Sinodul din Creta e Sinodul care girează printr-o plenitudine de semnături o necesitate existentă în Biserică și o obligație a împlinirii unui Sinod al unității creștine. Sinodul din Creta este o obligație în fapt, asumată în Biserică, pentru a aduce o discuție în plenitudine pe subiectul unității creștine. Generează o obligație a unui Sinod autentic pe subiect.

Discuția despre mântuirea creștină este una extrem de complexă și este greu de crezut că cineva poate să o țină sub controlul lui și să o rezolve singur. Istoria ne arată că nu există nimeni care să fi făcut acest lucru. Este o problemă de o dificultate milenară. Are o greutate pe care e greu de crezut că o poate purta cineva de unul singur. Unitatea creștină era o problemă care se rezolva într-un format larg de participare a întregii Biserici, în timp. Nu sub un control instituțional strict, nu printr-un conformism la o teologie istorică. Cumva monopolul teologic instituțional ajunge să blocheze într-un fel o discuție autentică pe subiect. Cineva ar trebui să aibă mult mai multă atenție la cum trebuie purtată și dezbătută această problemă. Problema este dusă cu o nebăgare de seamă asupra complexității, dar și asupra necesarului de soluționare.

Dacă cineva vrea să țină în responsabilitatea lui problema asta, și nu în atenția și în plenitudinea întregii Biserici, va da socoteală în fața lui Hristos pentru rezultatele aduse, dar și pentru blocarea mântuirii altora. Pentru că de fapt aici ajungem, la a nu avea o soluție pentru mântuirea altora. Orice este adus pe acest subiect trebuie adus în plenitudinea Bisericii, într-o participare largă pe subiect a tuturor celor care doresc să participe la această discuție. Nu plenitudine (monopol) instituțională. Complexitatea unei astfel de inițiative trebuie compensată în diferite moduri, nu monopolizată instituțional.

& III. Concluzii

1. Este necesară o redirecționare a Bisericii pentru a realiza unitatea creștină

Pentru a realiza unitatea creștină este nevoie de:

1. Oprirea inițiativelor curente de dialog:

a. CMB – fiind un cadru inoportun și dăunător pentru un dialog.

b. A dialogurilor bilaterale. Este nevoie de cu mult mai mult pentru un dialog bilateral care să aducă o convergență teologică. Este nevoie întâi de o aliniere internă completă pe acest subiect. Ce este astăzi în dialoguri nu poate potența o discuție legată pe subiect.

2. O reevaluare și restructurare internă a dialogurilor ortodoxe:

a. E nevoie de o teologie și de o dezbatere a unității creștine într-un Sinod al Unității Creștine a teologiei și a logisticii de dialog.

3. Crearea unui Program ortodox de dialog care să potențeze un Ecumenism al unității creștine prin claritatea argumentului teologic:

a. Definirea cadrului unui Ecumenism ortodox, o viziune și limite precis aliniate la spiritul ortodox de dialog

b. Structurare teologică și logistică.

2. Moștenirea lăsată Bisericii, legat de unitatea creștină. Un Ecumenism ortodox

Egal în discuția pentru unitatea creștină este și moștenirea pe care o lăsăm Ortodoxiei. Tot ce facem trebuie să fie în spirit ortodox, să poată fi asumat de generațiile viitoare. Să fie o premisă corectă pentru orice acțiune viitoare din Ortodoxie. Ecumenismul de astăzi nu este o astfel de moștenire.

Fiecare trebuie să se gândească ce lasă moștenire în Biserică. Ecumenismul este astăzi o situație în Biserică – nu este o soluție. Pe acest punct trebuie să se lase Bisericii o soluție și nu o situație. Ecumenismul actual nu este o moștenire de lăsat Bisericii.

Cred că trebuie să se așeze cineva capabil să corecteze această situație, pentru a avea aici o soluție. Cred că singura soluție pe care o are Biserica este să se găsească cineva responsabil, capabil să conducă acest lucru. E nevoie de un singur om, nu de mai mulți. E nevoie de un manager teolog pe subiect și de o discuție în întreaga Biserică – e mult prea mare problema asta pentru a fi gestionată izolat, e o problemă de un mileniu. Cineva trebuie să poate aduce un plan cap-coadă pe subiect, articulat, la nivel de problematizare, logistică, contribuție teologică, capacitate de înțelegere a despre ce e vorba în subiect. Cineva trebuie să poată articula „un plan de management integrat pentru subiectul unității creștine”.

Trebuie lăsat moștenire Bisericii un altfel de Ecumenism, un Ecumenism ortodox, gândit altfel:

1. Cu o problematizare fundament al acestuia. Precum cea adusă în lucrările mele.

2. Cu o implicare și cu un acord larg al Bisericii asupra direcției acestuia. Cu un Sinod al Unității Creștine.

3. Care să fie oportun, care să aibă sens teologic, să își dovedească efectiv puterea, să fie eficient – să aibă un criteriu de eficiență. (Cum părintele Stăniloae a spus precis despre evoluție și eficiență, dar și despre „integralitate”-completitudine, nimerind într-un fel toate calitățile unei astfel de teologii: internă, integrală, eficientă, nouă, evolutivă.)

4. Care să nu smintească Biserica, să fie asumat de conștiința Bisericii, să nu tulbure întreaga Biserică. O tulburare a Bisericii este un păcat pe care cineva trebuie să şi-l asume în Ecumenism. Ecumenismul actual a tulburat Biserica, nu a adus lumină creștinismului.

5. Care să fie premisă autentică pentru unitate, care să poată genera cu adevărat o unitate în Ortodoxie, o asumare a Ortodoxiei. Cu un dialog într-un cadru care să fie sigur, eficient, fără să tulbure conștiința ortodoxă.

6. În mare, un Ecumenism al convergenței creștine prin claritatea argumentului teologic care să urmărească criteriile adăugate în Programul ortodox de dialog propus. Efectiv trebuie restructurat complet Ecumenismul actual, la nivel de viziune, premise, cadru. Ortodoxia trebuie să propună și să vină cu un cadru corect pentru acest dialog.

7. Rezolvarea problemelor participării în CMB, a Sinodului din Creta și o deschidere pentru un dialog cu Biserica legat de unitatea creștină ar ajuta foarte mult pe ansamblu în discuția despre unitatea creștină.

Actualizarea teologică este de fapt soluția de care Biserica are nevoie, nicidecum dialoguri sau compromisuri.

Trebuie să fie aduse niște criterii viabile pentru o astfel de inițiativă, criterii care să poată universal să fie adoptate într-o astfel de inițiativă, și care să nu degenereze într-un sincretism universal intercreștin sau interreligios. Ortodoxia trebuia să definească limitele unui astfel de Ecumenism, limite care să fie universal adoptate ca standard de facto pentru un dialog intercreștin. De la soluția unității creștine și de la limitele dialogului începe discuția despre ce înseamnă un format pentru un dialog intercreștin.

Ecumeniștii nu au puterea să producă o instituție autentică a dialogului. Ce s-a făcut de fapt de către CMB trebuia să fie adus din Ortodoxie. CMB este oglinda unei neputințe de a se produce o instituție autentică de dialog[6]. Tot ce a făcut CMB trebuia de fapt să fie făcut de cineva din Ortodoxie într-un alt format. CMB este o instituție a dialogului făcută de protestanți, de cei care nu înțeleg cum trebuia construit acel dialog.

Atunci când din Ortodoxie s-a spus clar că CMB nu este o soluție, a fost și pentru acest punct, pentru ca noi să aducem o instituție autentică de dialog. Pașii din CMB trebuiau făcuți corect de Ortodoxie – în oglindă cumva, dar altfel, în stil și spirit ortodox. Din păcate în Ecumenism nimeni nu are puterea să construiască o instituție autentică a dialogului – o problematizare, o direcție, un argument, o instituție care să aducă în timp unitatea creștină.

Trebuia produsă o Cale autentică a Unității Creștine. Este CMB Calea Unității Creștine? CMB încurcă deplin această discuție despre unitatea creștină, nu o descurcă. CMB încurcă până la a face imposibilă misiunea ortodoxă de unitate în Ortodoxie. Un pragmatism care să arate ce e eficient în această discuție este mult mai util decât orice altceva. CMB este o speranță, nu un pragmatism asupra unei căi corecte pentru unitatea creștină. Iar dialogurile bilaterale fără o organizare specifică, într-un program, sunt egale cu zero ca eficiență.

Un dialog bilateral sau orice fel de dialog fără un argument ortodox al întoarcerii la unitate este zero. Nu dialogul, ci argumentul corect teologic al unității creștine în Ortodoxie este cel care va aduce convergența – e afirmația zero pe subiect. Crearea acestui argument teologic al întoarcerii la Ortodoxie este de fapt necesarul pentru această discuție. Astăzi atenția teologică nu poate să fie asupra dialogului, ci asupra evoluției interne și asupra construirii corecte a acestui argument de întoarcere la Ortodoxie.

Problema unității creștine nu e o problemă teologică per se. E o problemă de argumentare și în informație. De ce este atât de greu să fie cuprinsă? Datorită necesității experienței în câteva direcții, externe teologiei. Cum avem astăzi un Ecumenism, dar nu o soluție internă? Este extrem de volatilă retorica necesității Ecumenismului în fața lipsei milenare a unei soluții din Ortodoxie. Nu avem întâi de construit o soluție, un Ecumenism intern? Și apoi să vedem cadrul corect și rezultatele naturale, dar și imediate ale acestuia? Este necesar un Ecumenism în cadrul actual sau este obligatoriu un Ecumenism intern?

Cine lasă în Biserică această direcție corectă legată de unitatea creștină, va lăsa una din cele mai mari moșteniri teologice istorice. Va pune temelia teologică a acestei Catedrale teologice a argumentului teologic al întoarcerii la Ortodoxie. Aceasta este o moștenire autentică de lăsat în Biserică, demnă de orice teolog. Sunt sigur că, dacă instituția nu va aduce nimic pe subiect, se va găsi o variantă să se creeze o astfel de instituție ortodoxă de dialog, cu un format corect, care în timp să aducă roade pe subiect.

Pentru unitatea creștină nu este nevoie în mod autentic decât de această Catedrală a argumentului teologic al întoarcerii la Ortodoxiei – restul va fi cu prea puțin impact asupra acestei dorințe de unitate creștină. Când vom avea construită această catedrală, celelalte confesiuni vor veni la dialog cu Ortodoxia, și nu va fi nevoie ca noi să părăsim cadrul ortodox de dialog.

Speranța unității creștine trebuie îmbinată cu o luciditate a unor timpuri care au în față o Apocalipsă. Biserica trebuie să își împlinească misiunea, ținând cont și de ce are în față, nu de o visare la ceva oarecum imposibil omenește. Cea mai mare înțelepciune astăzi e să păzim Biserica, nu să visăm la unități care nu s-au făcut o mie de ani. Orice facem, trebuie făcut cu mare pază și cu mare grijă față de Biserică. Ce construim pentru unitatea creștină și pentru misiunea Bisericii trebuie construit pe această păzire a Bisericii, pe o temelie de siguranță, nu pe o aruncare a întregii Biserici în împreună rugăciune cu alte confesiuni.

Apocalipsa ne avertizează asupra pericolelor sincretismului și relativismului. Apocalipsa prevăzută de Sfinți exact asta ne arată, un sincretism, o religie fără identitate, o religie a tuturor. Ori Ecumenismul exact asta propune și asta este în viziunea multora, un sincretism. Este o temelie și un izvor al sincretismului. Este izvorul și conceptul profet al sincretismului universal. Și care deja izvorăște și rodește deplin această roadă. Sincretismul universal își are rădăcina și e crescut din Ecumenism. Ecumenismul este acest copac care va aduce roada unei căderi generalizate. Din acest punct de vedere Ecumenismul trebuie condamnat. Ecumenismul este izvorul unei erezii generalizate care începe deja universal să lucreze.

Un management corect al riscului existențial adus de Ecumenism Ortodoxiei este obligatoriu să fi fost făcut. Ecumenismul actual este un risc existențial, fiind greșit și ambiguu definit, ca o unitate după visarea fiecăruia, adică în sinea lui un sincretism religios. Ecumenismul actual este o ideologie, o idee abstractă de unitate, dar nu un scop precis de unitate în claritate teologică. Astăzi nu există de fapt un Ecumenism, ci există ecumenisme, câte unul al fiecărei confesiuni, ecumenismele confesionale fiind definite după părerea fiecărei confesiuni asupra unității. Primul pas care trebuia făcut în Ecumenism era stabilirea corectă a viziunii și a misiunii. Care să nu permită transformarea unui dialog într-o ideologie, într-o utopie a unei unități în diversitate.

Și dacă această dorință de unitate greșit potențată într-un cadru în care sincretismul este o opțiune pentru unitate, se transformă în cădere generalizată a Bisericii? Care e distanța de la Ecumenism la sincretism generalizat? Una foarte mică, stând într-o motivație și putere mai mare a unora de a împinge toate religiile în una singură. Și cine își poate asuma în Biserică apropierea de un sincretism universal, prin Ecumenism? Nu ne vom putea proteja la nesfârșit, așa cum se presupune că Ortodoxia va fi izolată de orice posibilitate de cădere prin Ecumenism. Ecumenismul va aduce cu siguranță o cădere a Ortodoxiei, existând nenumărate roade în acest sens aduse de acesta în multe direcții. Când toți strigă unitate, cei care spun și „în adevăr” s-ar putea să nu mai conteze în fața unei mulțimi care va forța în orice mod o majoritate. O parte în adevăr nu va mai conta în fața unei majorități care vrea „unitate”.

Ecumenismul va aduce inversul a ce se dorește, deja existând roadele și temelia așezată pentru izvorârea unui sincretism și relativism universal. Ecumenismul actual este o profeție a unei căderi generalizate. Aduce un pericol uriaș pentru Biserică. Și din Ecumenism va izvorî acest mare rău adus Bisericii, aproprierea și căderea prin relativism, prin sincretism, prin anularea propriei identități. Visându-se la unitate Biserica este adusă în mijlocul unei ispite apocaliptice. Ecumenismul actual va fi izvorul unei uniri, dar nu în Ortodoxie. De aceea Ortodoxia trebuie să iasă acum din Ecumenism și să definească un cadru mult mai sigur pentru misiunea sa, un cadru axat pe un argument teologic solid, viabil, clar, complet, peste care să așeze niște granițe de comunicare care să nu permită abateri, care să aibă ziduri groase, de nepătruns de protecție teologică.

Ortodoxia are nevoie astăzi de o soluție teologică legată de discuția unității creștine, dar și legată de discuția unității interreligioase. Nu de un compromis. Din păcate, astăzi nu se înțelege nevoia unei soluții teologice pentru contextul actual și se folosește compromisul prin neînțelegerea puterii teologiei ortodoxe, dar și a capacității de a izvorî un răspuns actual. Ecumeniștii nu reușesc să producă o soluție teologică. Ortodoxia are suficiente resurse de analiză care nu au fost folosite în acest subiect. Fisurile teologice din alte teologii sunt atât de mari, încât nu avem nevoie de compromisuri de fapt, nici de Ecumenism, ci doar de un ochi foarte atent pentru a le așeza mai precis în pagină. De aici ar trebui să pornim de fapt cu soluționarea atât a discuției despre unitatea creștină, cât și a discuției între marile religii ale lumii.

Astăzi erezii apocaliptice de tipul Ecumenismului nu ne mai mișcă, fiind o normalitate în peisajul religios universal actual. Dar acestea sunt erezii și idei cum nu au fost vreodată în istoria Bisericii. Și sunt de facto-ul zilelor de astăzi, o obișnuință care a amorțit simțirea teologică a ereziei și a nevoii depărtării de aceasta. Astăzi ereziile apocaliptice nu mai mișcă simțirea gravității unor astfel de lucruri. Astăzi erezia este noul normal religios, nicidecum ceva de care să ne depărtăm. Astăzi cumva nu vedem ce este mare în fața noastră, contextul sincretist universal și relativismul religios izvorâte din Ecumenism, dar sperăm la o unitate în acest context religios profund dăunător.

Ecumenismul este Apocalipsa tuturor religiilor. Ce ne mai trebuie ca să alungăm această speranță bolnavă a Ecumenismului? Pentru că, de fapt, asta este Ecumenismul, o speranță bolnavă. Astăzi Ortodoxia ar trebui să se adune într-un Sinod și să propună o soluție teologică la această criză universală religioasă, nicidecum să participe la un compromis și la căderea religioasă universală. Astăzi se cultivă și se girează această sămânță a sincretismului universal. Dacă Ecumenismul a permis apariția și cultivarea acestor idei, cu siguranță că va aduce și înfăptuirea acestora. Ortodoxia trebuie să condamne Ecumenismul pentru depărtarea de un Ecumenism ortodox.

Biserica trebuie depărtată de orice posibilitate de sincretism universal. Avem suficiente modalități de a comunica mesajul Bisericii și de a împlini misiunea acesteia fără a aduce Biserica în apropierea unei astfel de ispite și căderi. Păzirea Bisericii este astăzi mai mare decât visarea la rezolvarea unei probleme milenare nerezolvate. Iar rezolvarea acestei probleme trebuie făcută întâi intern, pentru ca apoi să se așeze mecanisme sigure de comunicare teologică, legate strâns de păzirea Bisericii în dialog. În fața pericolului unui sincretism universal mult mai înțelept este să ne retragem din fața acestei ispite și să mizăm pe o altă direcție de soluționare, pe un argument mult mai puternic și pe o logistică gândită mult mai bine spre păzirea Bisericii. Hristos ne va ajuta pe o astfel de cale, în care ținem cont întâi de păzirea Bisericii. O păzire a Bisericii în spirit ortodox este astăzi cu mult mai înțeleaptă, mai ales în contextul universal actual, temporal și religios.

Oricum privim lucrurile, tot aici trebuie să ajungem, la soluția teologică a crizei religioase universale. Iar o moștenire de lăsat în Biserică este pornirea pe calea unei soluții teologice a aceste crize, nicidecum poziționarea Ortodoxiei în mijlocul ereziilor și a unor ispite milenare, chipurile pentru a ne mărturisi adevărul. Responsabil este astăzi să discutăm despre soluția teologică a crizei religioase universale și apoi să aducem un cadru sigur de mărturisire.

3. Solicitare către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române pentru un Sinod al Unității Creștine

Biserica Ortodoxă are nevoie de o adunare largă pe acest subiect. Fără plenitudine nu vom rezolva niciodată sau poate mult prea târziu această problemă, smerenia aducându-ne cele înalte, în special smerenia în fața unui mileniu de neputință teologică în a rezolva această problemă. Așa cum Sinodul Bisericii Ortodoxe a considerat necesar un astfel de Sinod și a adus Sinodul din Creta drept mărturie a necesității pe subiect, dar și ca dovadă a neputinței actuale instituționale, la fel ar trebui recapitulat acel Sinod, dar în condiții corecte, în care o teologie, o problematizare, dar și o plenitudine reală a Bisericii, să aducă ceea ce Biserica are nevoie, adică problematizarea, soluția și contribuția necesare în această discuție.

Inițiativa sinodală din Creta este o mărturie a unei necesități, nu o mărturie a unei soluții. Este o semnătură adusă de o plenitudine, pentru o necesitate și o obligație existente pe acest subiect. Necesitate care are nevoie de o soluție autentică. Astăzi avem nevoie de un Sinod al Unității Creștine, Sinod care să aducă o discuție, dar și o soluție pe această problemă. Este nevoie de o implicare largă a întregii Biserici pe acest subiect, într-un Sinod al Unității Creștine, pentru a împlini misiunea Bisericii.

O problemă milenară trebuie tratată responsabil, într-o discuție largă a întregii Biserici, nu într-o grabă instituțională și nu într-o visare la rezultate într-o forțare și recapitulare mai intensă a unei căi istorice într-un „dialog”. Dialogul actual nu este decât chipul istoriei revăzut în aceste timpuri, cumva poate pentru a ne convinge pe noi că există limitări în calea istorică. Dar în același timp este și un fel de aroganță în fața istoriei, crezând că astăzi vom putea rezolva ce istoria nu a putut. Cât timp va mai trece până când ne vom convinge că avem nevoie de o discuție, de o direcție, de o soluție, de o asumare a toate acestea într-un Sinod? Și că astăzi nu avem o soluție pe acest subiect?

Teologia istorică nu este egală deplin cu soluția unității creștine. După două mii de ani nu se poate face altă afirmație. Unitatea creștină va izvorî dintr-o problematizare în plenitudinea Bisericii a acestei probleme. Responsabilitatea maximă istorică instituțională față de unitatea creștină este numai prin împlinirea unui Sinod autentic pe acest subiect, în fața aceste probleme a întregii istorii a Bisericii. Până când Biserica nu va avea o soluție ecumenică asumată într-un Sinod, nu vom avea unitate creștină. Astăzi nu avem o soluție pe subiectul unității creștine. Aceasta este de fapt problema de astăzi a Bisericii. Și de aceasta astăzi avem nevoie de un Sinod-Soluție pentru discuție, Sinodul Soluției Unității Creștine.

De undeva trebuie să izvorască unitatea creștină. Dacă nu a izvorât milenar din interiorul istoric al teologiei ortodoxe, atunci va izvorî dintr-o problematizare actuală și dintr-o soluție asumată de plenitudinea Bisericii – pentru că istoric Ortodoxia nu a adus această problematizare. Peste care să se dezvolte o teologie largă, integrală, eficientă, după cum părintele Stăniloae, care a avut viziunea acestei căi, a arătat întregii Biserici. Dacă din interiorul teologiei nu se înțelege cum se poate aduce această diferență largă de acoperit, profețită, atunci cu atât mai mult trebuie o discuție largă.

Acest mileniu de lipsă de convergență, a cărui apogeu este Ecumenismul actual, cu statusul instituțional adus de ecumeniști în Sinodul din Creta, status care arată o criză profundă și o lipsă de soluție pe subiect, este o obligație cantitativă istorică adusă pe acest subiect.

Sinoadele Ecumenice au fost exerciții largi de convergență internă, nu externă. Au o cuprindere specifică și o limitare istorică internă. Astăzi avem nevoie de un Sinod al convergenței externe. Istoria ne garantează că există ceva mare, uriaș, de netrecut timp de un mileniu, între confesiuni. Și trebuie să înțelegem ce nu a putut fi depășit istoric, nu să încercăm să depășim această prăpastie milenară, de netrecut, tot pe aceeași cale. Prăpastia teologică între confesiunile creștine nu poate fi trecută de argumentele ortodoxe, care nu au lungimea necesară pentru depășirea acesteia. Trebuie creată o punte teologică mai lungă, peste toate argumentele teologice istorice ortodoxe, pentru a crea o cale de întoarcere la Ortodoxie.

Teologia istorică nu are puterea doar prin sine să rezolve această problemă. Istoria nu este o cale completă pentru subiect. Mai are nevoie de ceva. Trebuie să vedem acest ceva de care este nevoie astăzi pentru această problemă. Ortodoxia are o obligație a unui mileniu întreg pentru a discuta intern problema și soluția unității creștine. Unitatea creștină este o problemă cu greutatea unui mileniu întreg, greutate pe care doar plenitudinea Bisericii poate să o ducă. Ortodoxia are o obligație egală cu un mileniu pentru a discuta și problematiza corect limitările istorice ale teologiei ortodoxe și să vină cu o soluție pentru acestea, într-un Sinod al Unității Creștine.

Solicit Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să aducă o discuție largă pe tema unității creștine, pe o problemă teologică majoră, deschisă de peste un mileniu, într-un Sinod larg, într-un Sinod al Unității Creștine.

Doru Nastasă,

București, 2023

[1] Ortodoxia și internaționalismul religios, preluare din Omagiu memoriei părintelui Dumitru Stăniloae, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1994.

[2] Mihai-Silviu Chirilă, Implicații eclesiologice ale aprobării documentului eretic Declarația de la Toronto de către pseudosinodul din Creta, https://ortodoxinfo.ro/ 2017/05/19/implicatii-eclesiologice-ale-aprobarii-documentului-eretic-declarati a-de-la-toronto-de-catre-pseudosinodul-din-creta/#sdfootnote39sym.

[3] Sunt sigur ca odată parcurse niște surse externe tezele ortodoxe vor fi gândite altfel.

[4] Și asta e simplu de văzut de unde vine. Nu se stăpânește de fapt argumentarea, logica și retorica, plus multe alte instrumente necesare în comunicare și argumentare. Nicio teză teologică nu este axată pe structurarea argumentului, pe metode formale de argumentare. Și nici pe import de instrumente de analiză externe.

[5]Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine, Sinodul din Creta, 2016, https://basilica.ro/relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine/.

[6] Susținând CMB, Ortodoxia afirmă direct că protestanții vor face unitatea creștină și un cadru oportun, într-un derizoriu istoric pentru Ortodoxie. CMB este echivalent cu un derizoriu greu de închipuit pentru Ortodoxie. Este echivalent cu asumarea unei neputințe dar și a unei lipse de credințe în puterea lui Dumnezeu de a izvorî din Ortodoxie calea unității creștine.