Categorie: Uncategorized

Din cuvântul înainte:

„Acest volum conține o colecție de articole publicate pe blogul unitateaortodoxa.ro, legate de istoria compromisului de credință „Arsenie Boca”. Volumul cuprinde pe scurt, contextul acestui compromis dar și probatoriul teologic și instituțional din care se vede cum s-au desfășurat în timp toate cele produse pentru ca această „canonizare” să fie posibilă. Volumul arată cum un mag și ucenicii acestuia au reușit să convingă o Biserică întreagă într-o canonizare, printr-o magie instituțională specifică celui canonizat.

Biserica trebuie să cunoască adevărul acestei canonizări a lui Arsenie Boca. Acest volum trebuie să rămână în istoria Bisericii drept o lucrare care păstrează istoria și memoria acestui compromis de credință. Trebuie să rămână în istoria Bisericii drept un act al Bisericii care să păstreze pe scurt evenimentele și toți responsabilii acestui compromis instituțional. Cei care au participat la acest compromis de credință și evenimentele acestui compromis trebuie să rămână sub privirea timpului, a istoriei, a adevărului, trebuie priviți în vecii vecilor de întreaga Biserică, în deplinătatea faptelor și a consecințelor, pentru a nu se putea ascunde acest compromis. Dorim să îi păstrăm pururea în atenția Bisericii pe toți aceștia care se ascund în spatele unor titulaturi, uitând că vor rămâne în conștiința Bisericii și că cerberul adevărului, timpul, nu va uita niciodată ce s-a întâmplat aici.

Doresc ca în acest volum să aduc pe scurt mărturia adevărată asupra acestei „canonizări”, pentru ca generațiile viitoare ale Bisericii să poată înțelege autentic cele despre A. Boca. O mare naivitate este să ascunzi adevărul și să te ascunzi de timp. În creștinism avem învățătura curățeniei și a pocăinței, nu a ascunderii. Mărturisirea este un act de curățire și de curățenie a conștiinței, pe care trebuie să o avem pururea. Trebuie să păstrăm curată conștiința Bisericii și Bisericii trebuie să i se spună ce s-a întâmplat în această canonizare. De aceea am scris acest volum, să nu se amăgească cineva că va putea ascunde acest lucru. Aceste 3 idei, compromis, A. Boca și Ferrara-Florența, trebuie să rămâna scrise în piatră, cu degetul adevărului.

Celor care se ascund și încearcă să ascundă adevărul acestei canonizari le trebuie spus că Biserica nu va uita! Aceștia sunt pururea în fața Bisericii, în conștiința Bisericii, așa cum acest volum va păstra de-a pururea adevărul despre compromisul de credință săvârșit pentru această canonizare. Vom păstra pentru totdeauna vie această amintire a acestui compromis de credință. Este datoria noastră, a Bisericii, a credincioșilor, să păstrăm adevărul, atunci când instituția nu mai are puterea să facă asta, atunci când instituția are o singură opțiune, compromisul, pentru a scăpa de gurile mulțimilor ahtiate după senzațional, pierdute în diferite miraje ale apocalipsei religioase actuale. Noi, credincioșii Bisericii, avem datoria să păstrăm adevărul, atunci când mirajul, închipuirile și diferiți magi ajung în Biserică și încearcă să corupă, să altereze învățătura și spiritualitatea ortodoxă.

Când nu mai rămâne nimic de făcut rămâne mărturisirea adevărului. Rămâne să păstrăm adevărul acestei canonizări. O să păstrăm vie în memoria Bisericii tot ce s-a făcut, o să îi ținem minte pururea pe toți cei care au participat la aceste evenimente, prin celebrarea anuală a acestui compromis, pe data de 12 iulie, printr-un praznic și printr-un Sinodicon al compromisurilor de credință, praznic care va fi sărbătorit în ziua publicării listei modificate de canonizare. Anual, vom recapitula evenimentele și toate numele acestui eveniment al Bisericii. Este necesar ca o dreptate morală să își spună cuvântul, dacă dreptatea instituțională s-a dovedit a nu mai putea răspunde în adevăr unor astfel de evenimente.

Unele articole au fost completate față de versiunile online, pentru a oferi o perspectivă mai dezvoltată asupra punctelor abordate.”

Doru Nastasă,

30 martie 2025

Link volum: https://www.unitateaortodoxa.ro/de-ce-biserica-ortodoxa-nu-il-poate-canoniza-pe-arsenie-boca/.

În aceste momente de restriște pentru Biserică, ale canonizării lui A. Boca, trebuie să ne amintim de învățătura și exemplul acestui mare Sfânt al Bisericii, Sfântul Marcu al Efesului, care afirma: „nu există compromis în materie de credință”. Acesta a învățat și ne-a adus propriul său exemplu de apărare a credinței, în contextul infamului Sinod de la Ferrara-Florența (1438-1439), unde ortodocșii au semnat un compromis de credință, au semnat acceptarea dogmelor catolice, și unde Sfântul a fost singurul care a refuzat acest compromis de credință.

Canonizarea lui Arsenie Boca este o copie identică a acelui infam Sinod de la Ferrara-Florența. Cu același decor, scenariu, personaje, cu aceeași piesă de teatru jucată de personaje nesemnificative în istoria Bisericii.

Pe scurt, povestea lui Arsenie Boca este povestea unui personaj ciudat, a unui liber cugetător, care din tinerețe avea în cap ideea că este „ales”, profet trimis de Dumnezeu și a unei misiuni divine pe care o avea cu neamul românesc. În liceu începe practica ocultistă la 12-19 ani, între 1922-1929. În facultăți se desăvârșește în hipnoză și ocultism, practicând toată ziua și ore întregi în fața oglinzii tehnici de hipnoză, conform mărturiilor timpului. Apoi petrece timpul în lume până la 30 de ani, acumulând și dezvoltând spectrul ocultismului, cu chiromanție, ghicit,  magnetism, influență și sugestie, dezvoltându-și o bibliotecă de cărți cu sute de volume de ocultism, bibliotecă pe care o ia apoi cu sine la mănăstire, la Sâmbăta de Sus. La 30 de ani, după 15-17 ani de hipnoză și ocultism, are în Athos un eveniment hotărâtor asupra destinului său, o „vedenie magică”, în urma căreia primește „puteri” dar și o privire pătrunzătoare, de hipnotist desăvârșit, puteri identice acestui guru indian, Babaji, care tot prin practica hipnozei făcea „minuni” asemenea lui Boca. Fără niciun fel de pregătire duhovnicească și cu prea puțină pregătire teologică, A. Boca este aruncat de ierarhie și sacrificat în misiunea Bisericii, pentru că „atrăgea mulțimile”. Stă 20 de ani în mănăstire și apoi se plictisește, renunțând la monahism și preoție, fiind însoțit în călugărie (20 de ani) dar și apoi, de o parteneră de viață, de o însoțitoare din umbră, doamna Constantinescu. Produce la Drăgănescu una dintre hulelele istorice și milenare asupra întregii Ortodoxii, o pictură care ar trebui pe loc ștearsă, un episod de tristă amintire.

A produs în timp și a lăsat în urmă un mare scandal în Biserică, o listă largă de erezii, a fost un personaj care a lucrat ca un pastor profet protestant, cu mult aplomb, cu multă siguranță de sine, („siguranță sectară”, după cum Părintele Dumitrul Stăniloae spunea) lăsând un dezastru teologic, de tulburare, sminteală și erezie în Biserică.  A lăsat în urmă o experiență care ține de scandal și nu de canonizare. A lăsat în urmă o mână de adepți care zeci de ani au alergat zi și noapte să îl canonizeze, să forțeze Biserica în canonizare, ucenici fără odihnă, care nu se pot odihni până nu își văd canonizat învățătorul de erezii.

A lăsat în urmă o experiență a unui mag, a unui profet precum cei din Apocalipsă, mag care muta munții în mințile credincioșilor, fiind canonizat pentru magia mutării personale în diferite locuri, dar și pentru popularitatea și populismul pe care magia timpului au căpătat-o în ochii credincioșilor. A reușit să rătăcească multe minți în Biserică de la atenția la mântuire, la atenția la magie și ocultism, la dispariții magice, ruperi de lanțuri, distrăgând atenția Bisericii de la actul de mântuire.

Timp de peste 15 ani discuțiile neoficiale pentru acesta au fost de condamnare din partea ierarhiei, de necanonizare. A fost exclus din toate listele de canonizare de dupa 2010, existând indirect în aceste liste o decizie de necanonizare. În 2021 și 2024, în listele de canonizare pentru centenarul din 2025, nu a apărut, fiind exclus din orizontul instituțional de canonizări pe termen nedefinit (în 2021 pentru 2025, deci într-un orizont de peste 5 ani). Există declarații ale ierarhilor că nu poate fi canonizat, că are probleme în învățătura de credință, inclusiv din partea patriarhului Bisericii. Patriarhul BOR a declarat în pragul canonizărilor (2023), cu câteva luni înainte de publicarea în martie 2024 a listei de canonizare, într-o conferință preoțească, aceea că A. Boca are probleme în învățătura de credință, și că a trăit viața ca un mirean, că nu poate fi canonizat – pe scurt a confirmat că analizele teologice sunt negative dar și poziția de necanonizare. Niciun text liturgic nu a fost produs de instituție pentru A. Boca, conform declarațiilor instituției, decât târziu în 2024, adică după aproape 15 ani de discuții de canonizare (2010-2024/2025).

Pur și simplu nu există vreo posibilitate de a gândi că instituția în dreptate l-a canonizat pe A. Boca. Toate semnele și declarațiile instituționale directe și indirecte ne arată acest compromis de credință, alături de probatoriul teologic. Are o listă de impedimente și erezii care nu pot fi contestate, listă care este subiectul unui compromis teologic și instituțional. A fost canonizat nu datorită „Ortodoxiei neîntinate”, ci datorită depășirii blocajului de necanonizarea din partea instituției, de o listă de impedimente și erezii, prin cedarea unei poziții de necanonizare.

Arsenie Boca a fost canonizat prin compromis instituțional, acceptat de Patriarhia Română, în urma unor discuții interne intense. Arsenie Boca a fost canonizat în sistem și stil Ferrara-Florența, prin acceptarea instituțională a unui compromis de credință, pentru un nevrednic, ocultist eretic și înșelat, dovedit de Biserică în toate dimensiunile.

Biserica asistă astăzi la repetarea acelui sinod infam Ferrara-Florența, în care o listă în adevăr a fost ignorată pentru a liniști patimile unora legate de o canonizare. Astăzi credincioșii BOR au avut ocazia să vadă în față acel Sinod de la Ferrara-Florența, într-o piesă de teatru românească, jucată de actori locali. În care toți actorii de la Ferrara-Florența au avut corespondenți locali, pentru a pune în mișcare acest compromis instituțional de credință.

De ce A. Boca nu poate fi canonizat? Pentru că în esență el luptă cu acești trei mari Sfinți ai Ortodoxiei, Sf. Grigorie Palama, Sf. Marcu al Efesului și Sf. Fotie. A. Boca luptă cu teologia acestora, în toate ereziile sale. Este un eretic de manual. Nu poate fi canonizat pentru toate ereziile sale. Pentru neascultare, sminteală, model greșit de viață. Pentru că acel eveniment Athos, în care stă toată experiența sa (care poate fi redusă la acel eveniment), a fost condamnat de părinții Bisericii. Pentru că s-a sustras sistematic de cercetarea Bisericii, a fugit de părintele Cleopa, de părintele Stăniloae, de ierarhie. (De ce oare acești părinți contemporani au fost o unitate, au fost în unitate, iar Boca nu a reușit să fie în această unitate a acestora?).

În viața Sfântului Simeon Stâlpnicul, părinții pustiei s-au dus la Sf. Simeon să îl cerceteze (având în minte că este de la Dumnezeu doar dacă ascultă), și i-au cerut să asculte și să se dea jos de pe stâlp, pentru cercetare și ascultare, ca acesta să dovedească prin ascultarea și cercetarea sa că este de la Dumnezeu. Iar A. Boca, în mod contrar învățăturii Bisericii, a persiflat tot ce a prins în cale, făcând Biserica subiectul propriei sale discreții, neavând idee despre ce înseamnă ascultarea, sustrăgându-se sistematic cercetării Bisericii, nevalidând nimic din propria experiență, nici Athos, nici înșelarea sa, ci mergând de unul singur prin Biserică, încercând să îi convingă pe toți că el este „alesul”, profetul ridicat de Dumnezeu de mic, pentru „a călăuzi” Biserica, catehizând Biserica încontinuu, după propriile concepții, după cum el însuși se promova în Biserică. Și tot felul de adepți convinși de carisma acestuia au umblat zeci de ani să-l canonizeze. În cercetarea contemporană a Bisericii se vede înșelarea acestuia, și nicidecum ce se invocă astăzi de către Sinod, că trebuie canonizat.

De departe canonizarea lui A. Boca este unul dintre dureroasele compromisuri de credință ale Bisericii, care nu trebuia făcut. Nu trebuia făcut un astfel de compromis de credință. Astfel de compromisuri schimbă destinul Bisericii pentru vecie. Rodul compromisului este stricăciunea, putreziciunea, păcatul și căderea. Să nu creadă cineva că un eretic, ocultist și înșelat ne va duce în altă parte.

Toate pânzele sus. Toate pânzele sus, sub cârma și comanda ierarhiei. Toate pânzele sus, cu toată viteza înainte. În aceste timpuri trebuie să navigăm mai precaut și nu cu toate pânzele sus. Calendarul, A. Boca, sunt o navigare în forță, în viteză, cu o plăsmuire în față, după miraje și pierdere a minții în halucinații, închipuri, în timp ce dedesubt, sub corabia Bisericii, sunt doar bolovani mari, gata-gata să o scufunde. În Ecumenism săpăm și navigăm cu o forță nebănuită. Către ce oare, către ce tărâmuri întunecate ne vor duce toate acestea, calendarul, Ecumenismul și A. Boca, toate aceste evenimente din ultimul secol? Sau suntem doar pe o traiectorie a unui Titanic instituțional, precum cele profețite în Apocalipsă?

Această canonizare este un act de sfidare și de trădare a acestor 7 Sinoade Ecumenice, afectate de ereziile lui A. Boca. Astăzi dogmele și aceste Sinoade Ecumenice nu mai contează, în fața unei instituții setată pe popularitate și populism, care a fost amăgită de o visare a unora, că dogma nu mai contează.

Dogma sau mulțimile? Sau astăzi sunt canonizate dogmele mulțimilor? Dogma mulțimilor este astăzi adevărul BOR, conform acestei canonizări. Dogma popularității, populismul, este noua dogmă a Bisericii, în care statistic te uiți ce zic cei mai mulți și muți Biserica după mulțimi, nu după adevăr. Or, tocmai asta a zis Sf. Marcu al Efesului, că de ar fi unul singur care mărturisește adevărul, să se meargă după adevăr, nu după mulțimi, noroade, populism și popularitate. Asta a zis Sf. Marcu, vorbind indirect și despre astfel de evenimente, precum cel de la Ferrara-Florența unde tot „mulțimi”, „noroade”, popularitatea și compromisul au lucrat: „să fie bine” pentru toți, dar prin compromis.

Pentru acoperirea dogmei, a adevărului, de asta auzi peste tot „mulțimi”. Altfel auzeam „adevărul de credință”. Pentru că nu mai este adevăr aici. Paradigmele adevărului și a mulțimilor sunt cele care se confruntă aici. Se pare că și instituția și-a pierdut rațiunea și s-a luat după gura mulțimilor, într-o pierdere de discernământ și de rațiune, cum doar la Ferrara-Florența și în astfel de evenimente unice ale istoriei găsești. Acestea sunt doar pierderi de rațiune, care nu vor duce decât în cădere și rătăcire. Compromisul de credință nu duce în altă parte.

Aceasta este o generație Ferrara-Florența, în care se recapitulează cu intensitate acel Sinod istoric. În care s-a diluat enorm de tare conștiința dogmatică ortodoxă, în contextul actual al Ecumenismului, care este o premisă pentru o mentalitate de compromis, care are roade precum cele văzute și în această canonizare.

Rugăm Sinodul BOR să nu mai ascundă un eretic de responsabilitatea faptelor sale, de ocultism erezie și înșelare, să nu îl mai ascundă în diferire cotloane întunecoase de scuze și nicidecum într-o canonizare. La lumina dogmelor și a Bisericii A. Boca este eretic și nu trebuia canonizat.

13 Martie 2025,

Doru Nastasă

Începând cu 12 iulie 2025 începem să comemorăm acest grozav compromis de credință Arsenie Boca, la un an de la publicarea listei de canonizare pe site-ul basilica, în data de 12 iulie 2024[1]. Ziua de 12 iulie va rămâne în istoria Bisericii drept ziua în care a fost săvârșit acest compromis de credință. În aceste zile ale praznicului va trebui să prăznuim în fiecare an și să reamintim întregii Biserici:

1. 1. 1. Întreaga poveste istorică despre Arsenie Boca
      2. Proba teologică a acestui compromis
      3. Proba instituțională a acestui compromis.

Va trebui în fiecare an să amintim toate evenimentele legate de această „canonizare”, împreună cu toți cei care au făcut-o. Praznicul compromisului de credință Arsenie Boca, deși instituția l-a trecut greșit pe 28 noiembrie, va fi trecut de Biserică în mod corect și cu semnul potrivit pe 12 iulie, când sau săvârșit toate aceste evenimente în Biserică. Acesta este praznicul în adevăr și prăznuirea adevărată legată de Arsenie Boca. O prăznuire în care compromisul și nu adevărul au fost promovate în Biserică.

Biserica nu va uita. Biserica a trecut deja în calendarul său neoficial acest eveniment, evenimentul în adevăr legat de acest compromis de credință. Și în fiecare an va reaminti tuturor această dată și va pomeni în vecii vecilor toate numele legate de acest conpromis de credință. Biserica va trece în sinodiconul compromisurilor de credință și această canonizare. Praznicul adevărului despre Arsenie Boca a fost pus de instituție în calendar cu adevărat, prin marcarea acestui eveniment, însă în calendarul adevărului, al istoriei adevărate legate de Arsenie Boca. Acest calendar al adevărului va fi prăznuit în cer, nu cel fals.

Biserica va ține minte acest compromis de credință în vecii vecilor. Și va prăznui corect data la care acest compromis a primit viață! Biserica nu va uita! Adevărul nu va uita că A. Boca nu trebuia canonizat.

Câteva rânduri pe care le putem scrie în acest Sinodicon:

Astăzi prăznuim compromisul de credință Arsenie Boca, săvârșit în zilele de 12 iulie 2024, de către autorii binecunoscuți, cu proba teologică, proba instituțională (dar și cu proba pe surse, a se vedea și articolul lui Dragoș Popa și declarațiile instituționale din alte articole).

În această zi prăznuim durerea compromisului de credință Arsenie Boca, care a fost canonizat instituțional pentru a se liniști patimile unora, care zeci de ani au alergat prin Biserică dorind o canonizare, pentru a canoniza un eretic, înșelat și ocultist, cunoscut de instituție drept astfel.

În această zi prăznuim data la care rătăcirea Arsenie Boca a fost instituționalizată.

În această zi prăznuim cum înșelarea a fost generalizată în Biserică, fiind propusă Bisericii drept adevăr.

În această zi prăznuim cum adevărul a fost călcat în picioare, batjocorit, cum adevărul de credință a fost batjocorit instituțional, deși se cunoștea deplin situația de fapt.

În această zi prăznuim toate aceste nume, care deși cunoșteau că A. Boca nu poate fi canonizat, au acceptat și au cedat o poziție de necanonizare.

În această zi prăznuim durerea unei Biserici întregi, care trebuia păstrată într-o sănătate duhovnicească și nu lăsată îmbolnăvirii prin fals, misticism bolnav, erezie și înșelare.

În această zi prăznuim o listă falsă, care s-a dorit să se introducă în Biserică drept adevăr.

În această zi prăznuim un altfel de centenar, în care toate acestea, calendarul, Ecumenismul, A. Boca, se adună nefericit într-un eveniment care ne arată apropierea Bisericii de cădere.

În această zi prăznuim piederea rațiunii teologice, în fața patimii unora și compromisului.

În această zi ne vom aminti în fiecare an tot ce s-a întâmplat legat de Arsenie Boca.

În special făptuitorii acestei canonizări vor fi pomeniți și comemorați în fiecare an de Biserică, amintindu-se în fața întregii Biserici actele lor, cum de la necanonizare au produs o canonizare, crezând că Biserica nu observă.

Cu litere grele se vor scrie în istoria și conștiința Bisericii aceste fapte și făptuitorii acestui compromis. Vor rămâne pe vecie și nu va fi nimic care să le șteargă. Acest compromis de credință nu va mai putea fi șters. A fost scris deja în conștiința Bisericii. Fraza esențială de reținut este că acest compromis de credință este scris deja în istoria Bisericii și nu va mai putea fi șters de acolo. Este un act consumat.

Oamenii mărunți ai istoriei, scufundați în păcatul compromisului, care nu au înțeles nimic din seriozitatea lui Hristos, găsesc astfel de „soluții” pentru diferite patimi ale lor. Vekkoșii istoriei repetă periodic ceea ce la Ferrara-Florența și în multe alte locuri s-a produs. Oamenii mărunți ai istoriei, care nu au puterea să stea verticali și să apere adevărul și doar se îndoaie în fața unor încercări, ajung în timp în diferite compromisuri. Cel mai de preț lucru al Bisericii, adevărul, este cel care trebuie păzit mai mult ca orice. Nu precum Vekkoșii istoriei, care vând adevărul pe nimic.

Hristos este de o seriozitate care trebuie văzută în cuvântul Înfricoșătoarea Judecată. Cu seriozitatea lui Hristos nu se joacă nimeni. Seriozitatea abordării problemelor de credință contrastează astăzi cu naivitatea semnării cu ușurință a unei canonizări, în care sunt găsite toate relele posibile. Când ați semnat depășirea listei de impedimente și erezii pentru Arsenie Boca nu v-ați uitat și în sus domnilor episcopi? Vocea lui Hristos va fi auzită la un moment dat de Sinod, probabil la Judecată, dacă acum Sinodul nu vrea să auda vocea părinților care au mărturisit ocultismul,  erezia și înșelarea lui A. Boca.

Această canonizare este o canonizare ca la români: merge și așa. Pentru că unii vor neapărat să îl aibă sfânt, deși a făcut ocultism de putea să susțină o facultate de ocultism ca decan, deși e eretic precum nu găsești eretici în istorie, deși e înșelat recunoscut de duhovnicii Bisericii, deși e opusul a ce se propune, deși viața sa este nedemnă pentru un călugăr.

Nu merge așa într-o canonizare. Aici nu e cum vrea fiecare. Aici e cum este adevărul. Canonizarea aceasta este una ca la români, făcută după spiritul românesc, dar nu după spiritul adevărului și dreptății Bisericii.

Aceasta vom prăznui de acum înainte în fiecare an, praznicul compromisului de credință Arsenie Boca. Un praznic neoficial al Bisericii, pentru că și noi suntem Biserica. În care vom prăznui și aminti toate cele săvârșite de instituție în această canonizare.

Biserica se va organiza să înceapă acest calendar neoficial de praznice, silită de instituție să adopte un calendar paralel, dupa ce calendarul instituției se strică tot mai mult, cu date noi, cu ecumenisme noi, cu rugăciuni împreună, cu așa ziși sfinți noi, un calendar și o agendă a Bisericii de te miri ce mai apare peste noapte în acesta. Este în plan să apară și papa Romei? Sau va apare în 2026 precum a apărut si A. Boca peste noapte, cu o justificare și motivație similară acestuia, „lucrarea și mulțimile”? (Probabil la catolici se poate invoca același argument ca la Boca, popularitatea și populismul.) La cum se întâmplă lucrurile în Biserică nimic nu mai este surprinzător. În ziua de astăzi în BOR neorânduielile au devenit o normalitate. Întorsul cârmei Bisericii la 180 de grade și pierderea credincioșilor căzuți din corabia Bisericii e o normalitate.

Crede cineva că poate schimba calendarul și agenda Bisericii și să nu se observe? Se observă fiecare schimbare, fiecare calendar apărut peste noapte, fiecare modificare incorectă în viața Bisericii. Biserica nu va uita toate acestea și le va ține minte pe toate. Biserica își începe o comemorare dar a adevărului asupra acestui act.

10 Martie 2025,

Doru Nastasă

[1] https://basilica.ro/comunicat-sinodul-bisericii-ortodoxe-romane-a-aprobat-16-canonizari/

Care este proba teologică a acestui compromis de credință? Articolele 20 si 21.

Care este proba instituțională a acestui compromis de credință? Articolele 13, 14, 15.

Care este preambulul și contextul general al discuției? Restul articolelor, care arată în mare cum acest compromis de credință a ajuns să fie instituționalizat, cum acest compromis de credință a ajuns să fie normalizat în BOR.

Se poate ascunde cineva de adevăr? Această canonizare va urmări pe mulți toată viața, în fiecare gând, dar și după. Până acum nimeni nu a reușit să se ascundă de ce a făcut în viață. Acest „adevăr instituțional” al canonizării lui A. Boca va urmări pe toți aceștia care au fost parte la acest adevăr și acum și în veacul urmator.

Cum de s-a ajuns să se canonizeze un eretic este greu de înțeles. Cu siguranță că cerul va înțelege la fel de bine explicațiile Sinodului, după cum nimeni din Biserică nu le-a înțeles până astăzi. Acolo, în cer, va fi dat încă un set de explicații, individuale, nu după cum aici, jos, se închide discuția și se închide ușa în fața Bisericii, în fața tuturor acestor întrebări legate de această canonizare.

Nu se dorește din partea Sinodului să se discute cu Biserica pe subiectul poziției istorice asupra necanonizării lui A. Boca? Nu este nicio problema, o să i se explice lui Hristos în detaliu cum A. Boca e curat și în adevărul de credință. O să le explice episcopii din Sinod în detaliu Sfinților Grigorie Palama, Patriarhului Fotie și Sfântului Marcu al Efesului, cum A. Boca e drept atunci când mărturisește catolicismul și toate ereziile sale. În fața acestora Sinodul Bisericii va trebui să explice Drăgănescu și toate ereziile acestuia. Să vedem cum le explică în câțiva ani ierarhia în fața acestor sfinți că A. Boca e drept și are „Ortodoxie neîntinată”. Sunt tare curios de discuția asta. Asta ca să nu se mai ascundă după deget fiecare cu mărunte scuze, că nu va exista socoteală.

Sunt curios cum li se va explica acestor trei sfinți „povestea A. Boca”. Sau o să fie trimiși la plimbare, așa cum se face cu Biserica astăzi? Scena aceasta, în fața acestor trei Sfinți și în fața celorlalți teologi ai Bisericii, explicându-se că A. Boca nu e eretic, apărându-l pe A. Boca și ereziile sale e interesantă. E un subiect de icoană: icoana judecății, pentru apărarea ereziilui lui A. Boca. Începând cu primul, până la ultimul.

Dacă rațiune nu mai există și aceasta a fost întunecată de patimă, există judecată. Și asta pentru fiecare. Biserica a fost trimisă la plimbare cu mare ușurință de Sinod, expediată pe motiv că Sinodul nu e interesat de a comunica analiza și fundamentarea făcute pentru Arsenie Boca. Sunt curios cum Îl va trimite la plimbare pe Hristos, pe acești trei Sfinți dar și pe toți ceilalți sfinți care vor apăra adevărul de credință. Am putea numi aceasta scena expedierii sfinților, pentru Arsenie Boca. Sau va fi invers?

Judecata lui Hristos va fi deosebită pentru compromisul de credință.  Explicații pentru ereziile lui A. Boca nici măcar proarseniștii nu au putut scoate și produce și au îngropat toate ereziile monumentale ale acestuia în scuze cu totul nepotrivite. A. Boca e un eretic unic în istoria Bisericii, cum doar în afara Bisericii găsești, un profet mincinos care și-a închipuit dogme și care a mers singur, de capul lui, după cum Hristos a profețit la sfârșitul zilelor că vor apare.

Cine îi va salva în fața lui Hristos pe aceștia, pentru că nu vor avea ce explicații să dea acolo? Vor fi lepădați toți aceștia de toți sfinții la acea judecată și niciunul nu va putea ajuta pentru acest lucru. Pentru că au știut că A. Boca este eretic și totuși l-au canonizat.

Biserica știe toată povestea despre A. Boca. Credeți că cerul nu o cunoaște și o să o puteți ascunde acolo în veșnice? În sus nu vă uitați? Ca în povestea aceea, când tatăl și-a luat fiul și au plecat noaptea la furat porumb, iar tatăl i-a spus fiului să se uite să nu vină cineva. Iar fiul se uita în sus întâi, spre surpriza tatălui, spre mustrarea de conștiință a acestuia. În sus nu se uită nimeni în această poveste?

A fost apărată zeci de ani necanonizarea lui A. Boca, de ce a fost canonizat acum, ca să se dea explicații în câțiva ani în fața lui Hristos și a sfinților? Nu alții vor da explicații în veșnicie, nu cei care au propus, ci acela care a acceptat. În toată situația asta va fi un mare răspunzător în veșnicie. Ce se va face când veți fi în fața lui Hristos și a Sfinților Grigorie Palama, a Patriarhului Fotie și a Sfântului Marcu al Efesului? Puteți să ridicați privirea în fața acestora, pentru ce ați semnat aici, împotriva acestora trei?

De noi vă puteți ascunde, dar de veșnicie și de judecată nu. Mai bine este să vă faceți socoteală și pentru dumneavoastră, nu cum alții și-au făcut socoteala pe spinarea altora. Ar fi timpul fiecare să își facă o socoteală bună și pentru el, dacă alții îl trag încontinuu în locuri de osândă veșnică. Compromisul de credință este osândă veșnică.

Scena judecării pentru compromisul de credință: înfricoșătoare scenă. Păcat că puțini se gândesc la judecată. Dar acesta este următorul act și scenă importantă din această piesă de teatru începută în această canonizare.   Înfricoșătoarea judecată a lui Hristos îi va aștepta în veșnicie pe toți cei care au permis acest compromis de credință.

Această piesă de teatru nu s-a terminat încă. Mai sunt câteva acte în care cei care au jucat-o urmează să se arate în fața lui Hristos. Este interesantă pregătirea pentru acel act. Sunt curios de unde vor fi copiate explicațiile pentru ereziile lui A. Boca. De la partea proarsenistă, care a băgat totul sub preș, în stil „not exist”, în maniera „erezia e ceva desuet, e pentru bătrâni, nu pentru generația actuală”?

Nu doar Sinodul actual este Biserica (cum pare să se afirme astăzi), ci mai există o parte a Bisericii, în cer. Se pare că Sinodul uită că mai există ceva. Se va judeca și de către veșnicie tot ce se întâmplă aici – de data asta cu măsura autentică a adevărului și nu cu măsura compromisului. Iar veșnicia nu va accepta astfel de explicații ridicole, precum cele aduse pentru A. Boca, cum că erezia este adevăr de credință, că impedimentele de canonizare pot fi depășite.

A. Boca nu are niciun fel de scuză, lucrând toate acestea în miezul teologiei, lângă teologi de renume, de capul lui, sfidând Biserica, sfidând ierarhia, sfidând teologii. A lucrat continuu toate acestea. De aceea nu are scuză. A făcut toate acestea înconjurat de teologul neamului, de duhovnicii neamului, de mari duhovnici și părinți. Nu are niciun fel de scuză. A-l scuza pe A. Boca, înconjurat de mari teologi și duhovnici, este doar un nepotrivit teologic propus de proarseniști, pentru a mai reduce din durerea ereziilor acestora. A. Boca nu poate fi scuzat la nivelul ereziilor propuse. Învârtirea proarseniștilor în jurul scuzelor este nepotrivită. Se învârt în jurul unui șir lung de scuze, pentru a apărarea învățătorul ereziilor, A. Boca. Acest învățător de erezii nu poate fi scuzat.

Scena trimisului la plimbare este simplă: cine are puterea, trimite la plimbare discreționar pe cei mici. Marea problemă este că scena se repetă și se întoarce în veșnicie. Și cei mici vor fi martori în veșnicie a acestui compromis, aceștia care au fost trimiși la plimbare astăzi, în această discuție. E vorba despre o amânare nu despre o soluție. Trimisul Bisericii la plimbare de către instituție nu se va putea face și în veșnicie. Dacă astăzi neadevărul este apărat prin forță instituțională, veșnicia va regla lucrurile la judecată.

Crede cineva că în veșnicie neadevărul va fi adevăr? Că și aceia de acolo vor putea fi trimiși la plimbare? Se poartă responsabilitatea acestui act și aici dar și în veșnicie. Și în fața lui Hristos dar și în fața tuturor acestor sfinți. Acolo nu există explicații. Exista doar actul săvârțit și curățenia acestuia.

Fiecare își așterne judecata singur. Va veni o judecată și pentru acest compromis de credință, în care un eretic a ajuns să fie canonizat în deplină cunoștință de cauză, într-o instituție în care totul devine posibil.

În Biserică, în dreapta, este un scaun arhieresc la care mă uit când merg să mă închin. Și mă gândesc că în fața unui scaun similar voi fi și eu la judecată. Și încep să îmi amintesc din păcatele, neputințele și justificările mele. Scena aceea când voi fi în fața lui Hristos și voi da socoteală pentru păcatele mele îmi mai vine în minte din când în când, când privesc icoana Deisis, dar și scaunul arhieresc din Biserică, fiind tot un fel de scaun, în fața căruia voi sta și eu la un moment dat. Pregătirea pentru acea întâlnire o faci toată viața, nu doar atunci, în clipele tensionate ale judecății. Și încerc să îmi pun în ordine explicațiile, o măruntă dare de seamă. Încerc să mă adun și mă tot gândesc de ar fi Maica Domnului în preajmă să mă ajute în acel ceas, să mă apere, să pot scoate și eu un cuvânt. Și ajung și la cuvântul vameșului, de fiecare dată, „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosul”, pentru că de la un punct încolo explicațiile încetează. Încerc să fiu treaz și atent la păcatele mele și să mă gândesc să aduc îndreptare și pocăință înainte de acea judecată, să nu merg prin viață chiar prin toate greșelile posibile. Această repetiție a judecății este utilă, ca să nu fii cu totul surprins la judecata lui Hristos. Te ajută să te mai aduni din împrăștierea și neatenția în toate ale lumii, dacă este făcută cu discernământ. Sfinții ne învață că gândirea la moarte este o parte din înțelepciunea creștină.

Sunt curios, în fața acelui scaun, cum poate fi justificat un compromis de credință săvârșit în fața întregii Biserici. Sunt curios ce cuvinte se pot scoate în fața acelui scaun. Poate alții au aceste cuvinte, că eu nu găsesc niciunul. Și nici Maica Domnului și nici sfinții, nici aceștia nu vor veni în ajutor atunci. Va fi un fel de Deisis în care vei fi singur în fața lui Hristos, cu toți sfinții retrași și alungați de ereziile aduse și susținute în diferite compromisuri. Și nicio meșteșugire de cuvinte nu va putea fi folosită acolo. Asta mai ales când Biserica a spus de nenumărate ori „compromis, eretic”, când chiar cei canonizați recent au spus „condamnat”, când de peste tot s-a spus asta și însăși instituția a susținut enorm de mult timp această poziție de necanonizare. Te mai gândești și la acestea în viață, pentru că timpul trece. Mulți actori la această piese de teatru, un singur cap. Cine va răspunde în fața lui Hristos pentru acestea? Te mai uiți la scaunul acela din când în când și îți amintești că vei ajunge acolo nu peste mult timp. E cineva care a scăpat de acel scaun sau care nu s-a prezentat în fața acelui scaun?

Orice devine posibil astăzi în Biserică prin această canonizare. Este o canonizare care arată că suntem aproape de erezie și de ce a profețit Scriptura, de Apocalipsa Bisericilor. Și asta pentru că erezia începe să umble prin Biserică, fiind permisă instituțional de oameni care lucrează pentru pacea majorității, statistic, pentru împăcarea unor conștiințe bolnave și nu pentru însănătoșirea conștiințelor credincioșilor din Biserică. Din păcate instituțional se gândește greșit, se gândește că e mai bine să îmbolnăvești Biserica, decât să rezolvi corect o problemă. A. Boca este un exemplu de soluționare prin strâmbătate a unei situații, în care boala unora este generalizată, pentru a liniști insistența unora pentru o canonizare. Conștiințe bolnave, de o boală statistică, de împăcarea mulțimilor bolnave, și nu conștiințe sănătoase, care să gândească la sănătatea duhovnicească a Bisericii, propun astfel de îmbolnăviri ale Bisericii, pentru „pacea unora”. Împăcarea unora prin compromis nu este dreptate, este boală, compromis și cădere.

Dacă A. Boca a fost posibil, orice este posibil de acum înainte în Biserică. Cei care au făcut acest lucru doar au deschis o cutie a Pandorei, legată de cădere, de erezie și înșelare. Aceasta este marea declarație greșită făcută în această canonizare, că erezia este la ea acasă și că vor urma pe acest precedent nenumărate alte „canonizări” și inițiative instituționale la fel de „drepte”, care vor completa pașii căderii finale ale Bisericii.

Cineva va trebui să explice fiecare dintre aceste puncte din lista de erezii și din lista de impedimente în fața lui Hristos și a acestor sfinți. Sunt curios cum vor fi explicate. Biserica e trimisă la plimbare când Sinodul e întrebat cum sunt explicate. Ce veți face în fața lui Hristos, Îl veți trimite la plimbare și pe Acesta? O să fie cam greu lucrul acesta, o să fie cam greu.

Ce zice Biserica nu mai contează în instituție. Dar în fața lui Hristos exact hârtia aceasta cu impedimentele de canonizare și erezie, punctele acestea vor fi prezentate ca fiind relevante în discuție. Atunci ce o se va face, că nu se poate răspunde la niciunul și niciunul nu poate și nu trebuia acoperit?

Variantele, opțiunile la judecată pentru această situație sunt zero. Sună un prieten? Care prieten, că de sfinți s-a ajuns la lepădare prin mărturisirea acestor erezii. Cine vă va ajuta acolo, pentru că în icoana Deisis va rămâne doar Hristos și toți sfinții se vor retrage și ajutorul va fi zero? Aviz amatorilor care semnează astfel de liste incorecte, când știu că acestea sunt doar liste Ferrara-Florența, care asta este, tot o listă de afirmații greșite.

Lista aceasta rămane până la judecata de apel. Va fi disponibilă și la acea judecată. Rămâne în această discuție, chiar dacă unii se prefac că nu există așa cum și la Ferrara-Florența tot „Sinodul” și ierarhia s-au prefăcut că „dogmele catolice” sunt bune și legitime. Aici poate fi ignorată de instituție, în veșnicie nu va fi ignorată de adevăr.  Adevărul nu va putea fi ignorat discreționar în veșnicie.

Aceasta este lista și subiectul acestui compromis de credință. Pe această listă vor fi judecați mulți, pentru că aceasta este lista ereziilor care nu trebuiau acceptate. Să vedem ce explicații își pregătesc în fața lui Hristos cei care vor ajunge acolo. Aviz amatorilor care semnează liste, fără sa înțeleagă ce își asumă.

În fața acelui scaun de judecată se va repeta și reciti această listă de impedimente și erezii din articolele anterioare. Și vor trebui să răspundă pentru ea cei care au semnat-o, ca fiind adevăr de credință. Grele vor fi acele momente pentru cei care astăzi au socotit lista asta ca o banalitatea cotidiană, parte din compromisurile actuale, „necesare” pentru a liniști patimile și bolile unora din Biserică. Grele vor fi acele momente pentru cei care astăzi se bucură și într-o veselie generală spun că au scăpat de listă.

Veselie, veselie, până la judecată. Acea listă este înregistrată și în cer, la instanța superioară, de apel, în caz că în instituție a fost îngropată undeva, într-un dosar. Veselie, veselie, până la plâns. Atunci când se va citi în cer lista, se va cam termina veselia celor care astăzi, într-o veselie generală aleargă prin Biseică dupa luminițele și reflecțiile solare aduse drept „minunile” lui Boca.

Surpriză, lista îi așteaptă în fața lui Hristos pe toți aceștia. E pregătită acolo, pentru cei care au asumat-o în canonizare. Nu se poate scăpa de această listă. Și acolo nu poate să fie „rezolvată” instituțional. Acolo va fi judecată în adevăr, nu va fi clasificată, ca fiind nerelevantă pentru discuție. Ce s-a clasificat de instituție, va fi declasificat acolo, pentru a se revedea, dar cu măsura dreptății și nu cu măsura compromisului.

Această listă de impedimente, fără niciun fel de posibilitate de discuție, va fi discutată în veșnicie. Acest act al aceste piese și discuții, actul final de judecată, nu va putea fi eludat și sărit instituțional. Acolo e o altă instanță, superioară celei de aici. Un fel de instanță de apel, finală, cu o judecată mai corectă decât la instanțele inferioare, care după bunul plac fac negrul alb și în loc să fi judecat corect au procedat cu totul incorect.

Ce a făcut instanța inferioară în acest caz? A așteptat să moară martorii acestei discuții. Nu a adus martorii la timp. A evitat la maxim martorii discuției. S-a creat un dosar incomplet, un dosar fără să fi fost chemați martorii autentici ai acestei discuții, un dosar cu hârtii produse de o singură parte. A acceptat să îl judece pe Boca pe ce a spus o singură parte. A acceptat un compromis. A ignorat o listă largă de impedimente de canonizare și erezii. A ignorat adevărul de credință, lista de impedimente. A ignorat această listă.

Instanța superioară și finală de judecată va relua acest dosar de canonizare produs undeva, cu tot felul de hârtii și va aduce toți martorii, inclusiv cei canonizați. Și va relua judecarea lui A. Boca. Pentru că martorii sunt toți acolo sus acum. Sunt deja de față la instanța superioră. Surprinză, au apărut la instanța superioară cu toții. Instanța inferioară nu i-a vrut, nu ajutau discuției părtinitoare, adusă de o singură parte. Să vedem atunci, la instanța superioară, cum va fi judecat cazul A. Boca și dacă se va mai susține o cirtă din ce s-a spus la instanța inferioară. Să vedem la instanța supremă ce dosar va fi folosit, cel făcut de părinții Bisericii sau hârtiile produse undeva, care au evitat să adune mărturia corectă pentru A. Boca.

Instanța finală va judeca din nou, va judeca în adevăr acest caz. Cu toți care trebuiau implicați și nu în simulacrul instituțional, în care A. Boca a ieșit nevinovat doar pentru că martorii au murit, au trecut 15-20 de ani și instituțional a existat o fereastră deschisă undeva, în spate, pe unde A. Boca a fost împins cu greutate într-o încăpere a canonizărilor, unde niciodată nu a fost primit pe ușa din față.

Acestea vor trebui explicate în fața lui Hristos, în caz că cineva crede că e totul îngropat și că lista aceasta de impedimente și erezii bine mersi a fost așezată la fundul unui dosar și nimeni nu se va uita pe ea. Surpriză, este prima pagină într-un dosar în cer. În cer e prima pagină, nu ultima și de la această listă se va începe discuția acolo, nu de la luminițele lui Boca. Cerul nu va începe discuția Boca după închipuirile instituționale ci după această listă. După tot ce trebuia să fie în adevărul de credință și e doar erezie pură. Aceasta va fi lista de discuție în cer legată de A. Boca, aceeași listă făcută de sfinții părinți ai Bisericii pentru acesta.

Acestea vor fi punctele principale de discutat în cer. Și acolo va fi judecată, dar în adevărul cel de sus, nu în „adevărul” cel de jos. Acolo Adevărul va judeca, nu compromisul. Judecătorul drept trebuia să fie adevărul, și nu compromisul să fie părintele acestei judecăți.

Ne vedem la instanța supremă. Aici am pierdut pe nedrept acest caz. Acolo avem nădejde că însuși Hristos va judeca întru dreptate ce trebuia să fie judecat în dreptate de slujitorii săi aici. Acolo nu ni se va mai putea spune ca negrul este alb, ca la prima instanță. Acolo negrul va fi negru și va merge în focul veșnic cu toți cei care intenționat nu mai recunosc negrul de alb și lasă Biserica prada întunericului.

Aceste liste sunt definitorii pentru Biserică și nu trebuie aranjate instituțional, pentru că vor fi clarificate în veci. Aranjamentele acestea sunt doar automințiri ale unora, care în stări de euforie și entuziasm și nu de discernământ, cred că au „rezolvat” ceva, când doar s-au îngropat în compromisuri. Cu mare naivitate cineva se bucură undeva că lista a fost mutată de unde era, de la vedere. Dar în cer nu se uită nimeni că este lipită pe coperta dosarului de „canonizare”? Sau mai bine zis e lipită pe dosarul de ocultism, erezie și înșelare făcut lui Arsenie Boca în timp.

Cerul nu rabdă batjocorirea credinței, cum astăzi a devenit cotidian, ca oricine să își permită să canonizeze orice, inclusiv eretici. Acel dosar de canonizare va fi folosit în cer pentru a acuza pe mulți. Să nu ne mințim cu privire la semnificația acelui dosar, care este cu mult mai mare decât a unei superficiale „mărturii de canonizare”.

A. Boca este un exemplu în care instituția a judecat că pacea unora bolnavi este mai importantă decât sănătatea Bisericii. A. Boca ne arată că astăzi orice este posibil. Este un nou început pentru Biserică, în care și erezia este posibilă în instituție, alături de adevăr. Ca să înțeleagă și ierarhia ce moștenire lasă Bisericii astăzi în această canonizare.

Cu suficientă insistență astăzi și erezia este posibilă în Biserică. Acești înaintemergători ai ereziei și Apocalipsei Bisericilor sunt cei care deschid în Biserică acest parcurs, al compromisului și ereziei. Aceștia sunt înaintemergătorii generalizării ereziei în Bisericii. Despre aceștia vorbește Apocalipsa, aceștia sunt preambulul căderii Bisericilor.

Astăzi sunt posibile și canonizările ereticilor, din nefericire, cu sprijinul ierarhiei. Tot ce a făcut A. Boca a făcut în mijlocul Bisericii, a teologilor, a duhovnicilor. Și vedem continuu acest apel de îndreptare adresat acestuia, de ierarhie (la Drăgănescu), de teologi (părintele D. Stăniloae), de duhovnici (părintele Ilie Cleopa). A. Boca nu are nicio scuză în nicio direcție. Nu poate fi scuzat pentru niciuna dintre ereziile sale. Din nefericire, datorită zburatului prin Biserică, a levitațiilor și disparițiilor magice, se pierd mințile în Biserică și se trece cu vederea orice erezie, deoarce magul care a lucrat toate acestea este mai înțelept decât toată Biserica.

A. Boca este un caz deosebit, în care un mag a reușit să convingă o Biserică aceea că magia sa este superioară dogmei, adevărului Bisericii. Ca să vedem până unde a scăzut mintea Bisericii, care a ajuns să se închine astăzi unui mag, asemea amăgitorilor din Apocalipsă, care vor fi magi ca acesta, care vor muta „munți” în văzul mulțimilor pentru încântarea multora, precum și Boca amăgea mulțimile în diferite spectacole care au furat mințile credincioșilor până la a-l vedea drept sfânt.

Povestea lui A. Boca este cum un mag ascuns bine sub o haină clericală a reușit să convingă Biserica aceea că ocultismul erezia și înșelarea sunt adevăr de credință. Cruntă și tragică poveste avem astăzi în Biserică. Aceste „mutări de munți” săvârșite de magi au început să se întâmple în văzul tuturor și mulțimile fug după acestea, întocmai cum Scriptura a profețit. În fond asta ni se spune despre Boca, că mulțimile fug după disparițiile sale și după toată magia sa. Suntem între primele Biserici ale Ortodoxiei care a început să fugă deja după astfel de magi și mărturii precum cele descrise în Apocalipsă, călăuzită mai nou de diferiți magi în noi realități, precum cea de la Drăgănescu.

Această canonizare arată că astăzi nu se mai cuplează la adevărul de credință, că nu mai există puterea de a se recunoaște și susține adevărul de credință. Incapacitatea ierarhică de recunoaștere și susținere a adevărului de credință devine o realitate cotidiană. Incapacitatea ierarhică de orientare în credință o vedem în fața noastră. Adevărul de credință nu mai este văzut nici când este scris în față. Și nici erezia. Tot ce contează  astăzi este patima instituțională. Fețele bisericești nu sunt în stare să identifice adevărul de credință nici cu adevărul scris curat în față. Nici cu adevărul în față nu sunt în stare să îl recunoască. Nici cu lumina aprinsă nu sunt în stare să găsească o cale dreaptă. Sau nu mai vor să îl vadă?

Ați canonizat un eretic domnilor episcopi. Și asta va rămâne scris în istoria Bisericii. Ce a lăsat în urmă A. Boca este o moștenire eretică. Iar acest compromis de credință nu va putea fi ascuns în vecii vecilor. Unde credeți că îl veți ascunde la judecata lui Hristos?

Biserica va ține minte toată această poveste. Toți aceștia vor fi pe tapetul Bisericii și se va uita Biserica la toți aceștia ca la Ferrara-Florența, cum s-a uitat la toți acei episcopi care au săvârșit cele de atunci. Biserica a făcut deja icoana acestui compromis, cu toate personajele și actele acestuia. Și această icoană va rămâne drept adevărul despre acest compromis de credință. Va rămâne în conștiința Bisericii.

Cine în Biserică a văzut și a aprobat așa ceva? Sub ochii cui a fost în permanență acest compromis de credință? Cine l-a aprobat? Cine a avut în față aceste linii și cuvinte și spus de nevoie „Axios”? Cine este autorul acestui compromis de credință? Cine a cedat poziția de necanonizare? Cine a ținut blocat acest proces zeci de ani și apoi peste noapte a fost nevoit să accepte un compromis de credință?

În istoria Bisericii va rămâne și trebuie să rămână un nume legat de acest compromis de credință. Numele autorului acestui compromis de credință va fi pururea pomenit de Biserică, în dreptul compromisului de credință, dar și de fiecare dată când se va discuta despre Ferrara-Florența și despre acte asemenea acestora, când va apărea și numele și moștenirea acestuia. Și acum dar și în veșnicie și la judecata lui Hristos. Acest nume a avut toate acestea în față și totuși a decis să meargă înainte.

În vecii vecilor Biserica nu va uita poziția în adevăr asupra acestei canonizări. Și această poziție trebuie să rămână scrisă, pentru ca memoria Bisericii să o folosească la timpul cuvenit, dar și să îi amintească pe toți cei care au lucrat acest compromis, unde li se cuvine.

Mâine nu este ce este astăzi. Generația de mâine va da mai multă valoare adevărului de credință și îi va privi pe aceștia de astăzi mai atent legat de cum au procedat aici. Astfel de întâmplări vor fi sedimentate de Biserică în timp la locul lor. Biserica nu va asuma acest compromis de credință. Să nu își facă speranțe deșarte cei care l-au împlinit.

8 Martie 2025,

Doru Nastasă

Găsiți în acest blog foarte pe scurt dovedirea compromisului acestei canonizări. Iar în volumul publicat dar și pe canalul de youtube unitateaortodoxă găsiți dovedirea publică a acestui compromis de credință, care a fost făcut în văzul Bisericii.

(Continuarea primei părți a articolului)

Toate aceste puncte ridicate pentru A. Boca nu sunt eretice? Toate acestea nu sunt doar „scăpări”, sunt parte din gândirea și mentalitatea eretică a lui A. Boca. Arsenie Boca este unul dintre marii eretici ai Bisericii. Este un eretic de manual.

Arsenie Boca a spus toate acestea în mijlocul teologiei, al teologilor, la 30 km de centrul capitalei, lângă Sfântul Părinte Dumitru Stăniloae, lângă o mare facultate de teologie și lângă Patriarhie. Nu a făcut A. Boca toate acestea lângă toți duhovnicii țării și lângă toți teologii? Cum de a fost scuzat A. Boca pentru atâta amar de erezie, când a întors toata dogmatică ortodoxă pe dos? Cunoștea suficient dogmatica, pentru că lucrarea „Cărarea Împărăției” este o mică dogmatică, în care vorbește despre Biserică, mântuire, taine, pocăință.

De ce s-a făcut acest compromis de credință evident? De ce ați canonizat un eretic? De ce s-a acceptat ca erezia să intre în Biserică? Doar pentru că s-a cedat la insistențele de 20 de ani ale mitropoliei Ardealului? Pentru a avea liniște în Biserică, dar prin compromis?

Cu toate acestea scrise, mai poate cineva să creadă că nu a fost vorba despre un compromis de credință?  Aceasta este proba teologică a acestui compromis de credință, această lista largă de impedimente și erezii ale lui A. Boca. Această listă completează proba adusă anterior, proba compromisului instituțional, confirmată prin situația de fapt teologică. Dacă cineva nu crede discuția politică și în mărturia politică, în care există dovada clară a compromisului, în contradicțiile instituționale din timp, când s-a avut o constantă în declarații, că nu va fi canonizat, și apoi cu câteva luni înainte de canonizare a apărut și marea canonizare, aici, în lista de impediemente teologice se vede curat compromisul de credință făcut pentru A. Boca, existența pentru acesta a aceste lungi liste de erezii și a unei liste generale de impedimente.

Credeți domnilor episcopi că pentru restul istoriei Bisericii aceste pasaje vor rămâne altceva decât erezie și că A. Boca va fi altceva decât un eretic? Poate fi poleit și vopsit de zeci de ori A. Boca, cu o vopsea instituțională, poate fi dat cu trafaletul instituțional de oricâte ori va dori instituția, se pot pune oricâte cruci de binecuvântare peste această situație, pentru că realitatea internă a acesteia rămâne aceeași: croncăne această situație neagră vopsită în alb, peste care se speră că vopseaua, crucile de binecuvântare, vor acoperi duhul interior al acesteia. Și peste ani strigătul și croncănitul interior al situației nu va putea fi acoperit. Esența ei va rămâne la fel. Puteți să o vopsiți cu trafaletul de oricâte ori, puteți să puneți cruci peste cruci, puteți să spuneți orice pentru apărarea acesteia. Această situația nu va putea fi mistificată în vecii vecilor, precum se încearcă acum. Nu e porumbel în Duhul Sfânt, e doar o situație care croncăne în interior. Pe limba ei, e doar o situație neagră, vopsită în alb, pentru liniștirea unor ierarhi.

Timpul duce vopseaua falsă care cu stăruință se încearcă de către mulți să fie așezată pe această discuție. Timpul va șterge astfel de false vopseluri, așezate peste ceva negru, care nu va putea fi în veci făcut alb. Este negru, nu este alb. Este erezie curată. Arsenie Boca este un eretic de manual. Păcat că mulți teologi nu mai vor să vadă negrul, ci la sugestia și influența multora (lucrare aidoma celei a lui A. Boca) făcută pentru această „canonizare”, văd negrul drept alb. Păcat că patima transformă negrul în alb și orbește pe mulți. Dacă aplici învățătura din manualul de dogmatică, A. Boca este eretic de manual.

Va face parte din moștenirea lăsată Bisericii această situație. Această moștenire nu va fi uitată. Va fi scrisă alături de tot ce s-a făcut în acest timp în Biserică. Va acoperi și întuneca multe din cele făcute în Biserică. În veci așa ceva nu va fi uitat de Biserică, în caz că se gândește cineva că se va putea ascunde acest lucru sub uitarea timpului. Asta în caz că trece cuiva prin minte că se va putea uita o nedreptate făcut împotriva adevărul de credință sau acest compromis instituțional.

Dacă tot s-a deschis cutia lui A. Boca să stiți că aceasta va rămâne deschisă. Și spun dinainte că se va afla adevărul în toată Biserica și până la urmă toți vor ajunge la concluzia Sfinților Părinți, care au mărturisit împotriva acestuia. Nu există altă variantă și alt destin pentru acest lucru, așa cum există astăzi această automințire instituțională și complacere în propunerea făcută de Ardeal, de canonizare a unui eretic. Biserica va lucra intern pentru aflarea adevărului, chiar dacă instituțional neadevărul pare să triumfe astăzi.

Biserica nu va uita acest lucru. Îl va pune în testamentul lăsat Bisericii lăsat în urmă de actuala ierarhie. Se lasă în urmă un eretic canonizat. Din păcate e o durere ce lăsați aici, nu un motiv de bucurie. Biserica va avea grijă să fie scris acest compromis de credință și să se afle în detaliu toate despre acesta.

Acest compromis de credință nu va putea fi îngropat, de ar fi eforturile instituționale ca la catedrala Mântuirii Neamului. Probatoriul lăsat în urmă nu va permite așa ceva. Și pietrele mărturisesc adevărul în astfel de situații. Se vor găsi în Biserică suficienți care să continue moștenirea Sfântului Ilie Cleopa, a părintelui Arsenie Papacioc, a arhimandritului Paulin Lecca. Să nu se uite că duhul acestor părinți este viu în Biserică și va continua această moștenire de drept a Bisericii, de care s-a uitat și care a fost lepădată în vâltoarea unor discuții neoneste.

A. Boca a fost canonizat neonest. Pentru că toate acestea sunt cunoscute și nu sunt izolate. Boca va rămane în istoria Bisericii drept un compromis de credință. Nu are alt destin de ar face instituția orice efort. Biserica a înțeles asta, va cunoaște asta, spune asta de peste 75 de ani și va ține vie această teză a compromisului de credință făcut. Teza compromisului de credință făcut instituțional pentru Arsenie Boca este ce se dezvoltă în Biserică astazi și va rămâne parte din moștenirea Bisericii.

10 catedrale nu vor putea acoperi un compromis. Cu cartea de dogmatică în mână se dovedește acest compromis cu mare ușurință. Atât teologic cât și instituțional se vede de la mare depărtare că este vorba despre un compromis de credință. Istoria Bisericii va ține minte ce s-a întâmplat aici. Iar cei care au făcut această canonizare sunt la fel cu cei care au lucrat alături de patriarhul Ioan Vekkos, care la fel, cugeta despre neadevărul catolic la fel ca A. Boca, care a acceptat astfel de dogme și care a început prigoana împotriva Bisericii pentru a apăra catolicismul. Se pare că asta va urma în continuare în Biserică, prigonirea celor care nu acceptă catolicismul și erezia lui Arsenie Boca.

Aceasta este soarta celor care mărturisesc ereziile catolicilor și care aduc în Biserică astfel de catolicisme, erezie ocultisme și înșelări. Toți aceștia vor fi precum cei 7 monahi care au slujit împreună cu patriarhul Ioan Vekkos în trădarea și vânzarea adevărului de credință. Vekkoșii istoriei vor fi adunați de istorie la un loc în veșnicie, în locul unde și cei 7 monahi sunt neputreziți, înnegriți, o „privire îngrozitoare”, mărturisind pentru vecie ce înseamnă alipirea și asocierea cu astfel de erezii. Articolul „Patriarhul Ioannis Vekkos al XI-lea și prigonirea Athoniților” ne povește pe scurt această poveste. Este una care trezește conștiințele adormite,  mai ales în astfel de momente. Articolul poate fi citit în linkul adăugat [1].

Așa vor fi găsiți toți cei care mărturisesc împotriva adevărului de credință, precum monahii dezgropați și care arătau înfiorător după ce mărturisiseră compromisul patriarhului Vekkos, precum cei care acceptă compromisurile dar și mărturisirile eretice de credință. Înfricoșătoare și grozavă întâmplare, care trebuie amintită în acest caz, pentru a ne gândi și la dezgroparea celor care au făcut compromisuri de credință și la trupurile acestora, priveliște îngrozitoare de văzut, care mărturisește necinstea cu care Dumnezeu i-a dovedit pentru compromisuri și astfel de trădări ale Ortodoxiei. Sau acelea sunt doar povestiri și nu se mai întâmplă astăzi? Vekkoșii acestor timpuri lucrează și vor avea aceeași plată ca Vekkoșii acelui timp. Lucrarea lor e aceeași. Toți cei care fac astfel de compromisuri de credință ajung ca Vekkoșii timpurilor și vor fi dezgropți la fel ca ei.

Cum de s-a ajuns să fie canonizat un eretic? Este simplu, un mitropolit a alerg peste 15 ani în Patriarhie și a insistat atât de mult cu această canonizare până această presiune internă a dat roade. A se vedea aici listă largă de declarații prezentă în celelalte articole.

8 Martie 2025,

Doru Nastasă

[1] Traducere Mihail Ilie, Patriarhul Ioannis Vekkos al XI-lea și prigonirea Athoniților, https://www.impantokratoros.gr/prigoana_atonitilor.ro.aspx.

Este important în această discuție despre compromisul de credință din canonizarea lui Arsenie Boca să avem o listă pe scurt, a impedimentelor ;i ereziilor majore pe care Arsenie Boca le-a enunțat în acest timp.

Această listă a impedimentelor de canonizare este de fapt lista care a blocat, împiedicat timp de aproape 15 ani canonizarea acestuia. Este lista activă care blochează pentru Arsenie Boca orice discuție de canonizare. Această listă este subiectul teologic al acestui compromis de credință și este lista care a trebuit să fie depășită prin compromis instituțional.

Alături de proba instituțională a compromisului de credință, enunțată în alte articole (13, 14 și 15), această listă este parte din probatoriul teologic al compromisului de credință săvârșit pentru canonizarea lui Arsenie Boca.

Pentru lista ereziilor, sunt câteva puncte mari de acoperit aici, în această discuție:

1. 1. 1. Lista ereziilor enunțate în timp de Arsenie Boca
      2. De ce ereziile trebuie asumate drept erezii și nu cădere teologică. Arsenie Boca nu poate fi scuzat pentru această repetare și persistență în erezie
      3. Lucrările teologice în care aceste erezii au fost dezvătuite și argumentate pe larg.

Mai jos sunt prezentate aceste puncte.

A. Lista ereziilor enunțate în timp de Arsenie Boca:

1. 1. 1. Negarea unicității Bisericii, negarea întregii eclesiologice a unicității Bisericii. Prin acceptarea greco-catolicilor, prin acceptarea catolicilor, prin acceptarea protestanților ca fiind în comuniune (Sundar Singh), neagă întreaga teologie ortodoxă, întreaga dogmă ortodoxă.[1] În lucrarea „Cărarea Împărăției”, în dar și în pictura de la Drăgănescu, Arsenie Boca a negat unicitatea Bisericii. Aceasta este de departe principala sa erezie.
      2. Negarea teologiei ortodoxe a Sfinților Grigorie Palama, Marcu al Efesului și a Sfântului Patriarh Fotie, dar și a teologie Sfântului Ignatie Briancianinov. Prin pictarea lui Francisc de Assisi, după toate normele de sfințenie, în rândul sfinților ortodocși, Arsenie Boca neagă o serie largă de teologii ortodoxe, întruchipate în Francisc de Assisi și în dogma catolică.
      3. Negarea unor teologii clarificate la cele 7 Sinoade Ecumenice, ca ma jos.
      4. Monofizitismul: „Iată de ce creștinismul are ca bază dogma hristologică a naturii teandrice a Fiului și dogma trinitară”[2]. Găsim aici dogma monofizitismului, explicată în detaliu în articolele menționate mai jos.
      5. Nestorianismul: „El personal, întrupat în persoană omenească a venit la noi să ne spună toate despre soarta noastră”[3], problemă explicată în detaliu în articolele menționate.
      6. Învățătura ariană, promovată de Origen: „pentru că Iisus e singurul om care nu și-a dezmințit nicipdată obârșia divină”[4], alături de învățătura reîncarnării, de sincretismul religios, de viziunea extinsă asupra comuniunii, dar și de prezența ereticului semiarian Ulfilla, ne obligă să citim acest pasaj drept parte dintr-o erminie ariană, chiar dacă în alte părți A. Boca afirmă că Domnul nostru Iisus Hristos este și Dumnezeu[5].
      7. Învățătura origenistă, dată anatema la al 5-lea Sinod Ecumenic: „De faptul că suntem oarecum anteriori față de forma noastră pământească, Dumnezeu ne spune, …”[6] Această învățătură face parte din erorile lui Origen, care a susținut preexistența sufletelor.
      8. Pelaghianismul, dat anatema la Sinoadele 4, 6 și 7 Ecumenice: „În vremea aceasta, lucrează saupra nevoitorilor puterea cea mai presus de fire a Duhului Sfânt. Dar, să nu uităm: numai după ce ei, prin nevoințele cele de bună voie, au scos toate puterile sufletului din robia lucrării contra firii și le-au adus la lucrarea potrivită cu firea, spre care le erau date. Odată dobândită această convertire și armonie lăuntrică a puterilor, vine și lucrarea cea mai presus de fire și ajută creșterea și rodirea darurilor Duhului Sfânt, potrivit orânduirii lui Dumnezeu cu fiecare.”[7]
      9. Erezia Filioque, purcederea Fiului și de la Tatăl. Crezul greco-catolic (unele versiuni ale crezului greco-catolic au Filioque[8], iar prin unirea cu Roma, uniații au acceptat dogmele lor, inclusiv dogma Filioque) și crezul romano-catolic, mărturisesc această erezie, acceptată de A. Boca, prin acceptarea uniatismului și a catolicismului.
      10. Reîncarnarea-mentempsihoză, învățătură spiritistă: „Taina lui Ilie și Ioan […] Dar Ioan era reîntruparea lui Ilie?”. Învățătura despre reîncarnare este confirmată și de un ieromonah care a mărturisit cum l-a auzit pe A. Boca spunând că „mai fusese pe acele meleaguri acum 300 de ani cu duhul lui Ilie”, de părintele Arsenie Papacioc, care afirma că „A. Boca credea în metempsihoză” și o găsim și în fundalul de studii despre spiritism, antroposofie și ezoterism, unde este o învățătură fundamentală a unei viziuni extinse de comuniune.
      11. Negarea infailibilității Bisericii și promovarea „revelații directe, individuale, pentru actualizarea și corectarea dogmelor”. Refuzând să asculte de Biserică, de dogmele istorice ale Bisericii, de povaza ierarhilor care i-au spus să îndrepte erorile sale și învocând că inspirația directă este superioară dogmelor Bisericii, neagă de fapt o istorie de două milenii a Bisericii, neagă insuflarea Duhului Sfânt și promovează individualismul eretic de tip sectar.

 

„Din câte observăm învățăturile sfinției sale sunt date anatema la toate Sfintele Sinoade Ecumenice. De acea nu are cum să fie model de sfințenie în Ortodoxie” (citat din articolele menționat mai jos).

12. În finalul listei, trebuie să menționăm și câteva dintre caracteristicile lucrării „Cărarea Impărăției”, o lucrare deviată de la învățătura ortodoxă, o speculație teologică, fiind un sincretism între teologie, filosofie, ocultism-spiritism, biologie și alte științe:

1. 1. 1. Lucrarea folosește un simbolism excesiv (a se vedea titlurile capitolelor, ”Pui de om în pui de cer, Oameni din iad, Un răspuns fioros, Destinul talanților, Crinul de pe cruce”, toate titlurile capitolelor fiind la fel), fiind scrisă într-un stil protestant, de a impresiona cititorul prin simbolism exacerbat. Simbolismul excesiv este omniprezent în fiecare paragraf și creează un stil patologic de exprimare teologică, de îmbolnăvire și impresionare prin exagerare de stil a credincioșilor. Nu este un stil teologic potrivit pentru o lucrare teologică.
      2. Lucrarea este împărțită în câteva capitole, din care se deviază puternic în diferite divagații greșite. De exemplu, în al 2-lea capitol, care ar dori să prezinte în mare conceptul de pocăință, se ajunge în final la o divagație largă despre spiritism, întinsă în peste 10 pagini, capitolul despre spiritism fiind cel mai întins din întregul volum.
      3. Conceptele prezentate în lucrare sunt prezentate într-o abordare confuză, în care de exemplu conceptul de spovedire este prezentat acoperit, în capitolul 2, „Învățămintele regilor”, unde se încearcă să se explice cum pocăința și spovedirea pot fi asemănate pocăinței regelui David. Din nou, găsim un simbolism exagerat, care confuzează deplin cititorul, titlurile capitolelor fiind relevante: „Lumina suferinței, Soarele smereniei, Tirani în pocăință”. Vedem exagerare și simbolism care arată clar că autorul a folosit un stil pentru exagerare, pentru impresionare.
      4. Duritate în limbaj, exagarerare, limbaj popular, violent pe alocuri: „Când războiul nevăzut între iubire și ură a ajuns aici, Iisus bate pe diavol – tot ca om, să nu uităm” (p. 32), „Trebuie să ne batem; cel ce va fugi de luptă va pierde în chip necesar libertatea împreună cu viața.” (p. 168). Duritatea în limbaj și în comportament sunt omniprezente în mărturiile despre A. Boca, între care și în cele în care cu multă duritate trata credincioșii la spovedanie. A promovat un stil dur de Ortodoxie, o Ortodoxie personală, dură, intransigentă, într-un duh neortodox.
      5. În capitolul 5 autorul filosofează despre diferite lucruri, capitol introdus ca parte a unei lucrări care încearcă să aibă o structură dogmatică (Biserică, mărturisire, taine), capitol care strică deplin orice abordare dorită dogmatică, neputând fi pus într-o lucrare dogmatică, încurcând credincioșii în a înțelege ceva din dogmatica Bisericii. În acest capitol găsim teorii proprii și filosofări pe diferite teme: „Teoria cromozomică”, „O muscă pricinuiește premiul Nobel”, „Cad copiii între tâlhari”, „Endocrinologie, neurologie și psihologie”, arătând de fapt natura lucrării „Cărarea Împărăției”, care este doar un sincretism al autorului între teologie și alte științe, o speculație pe diferite subiecte. Ne arată că o astfel de lucrare nu ar trebui pusă în uzul credincioșilor Bisericii. O astfel de abordare induce ideea că de fapt învățătura Bisericii se axează mult pe aceste științe, dar credincioșii nu au access încă la această înțelegere superioară a credinței, nefiindu-le încă explicate conceptele „superioare”, legate de știință.
      6. În capitolul „Războiul nevăzut”, pagina 153, găsim detalii despre „construcția psiho-fizică a omului, în ansamblul ei, e de un mecanism și inter-relație extrem de complicate. […] În creier funcționează un centru de cenzură […] capabil să aprobe sau să frâneze […] ia mai presus de acestea sosesc aci și directivele conștiinței.” Pe scurt, aceste divagații largi, induc ideea că biologia este importantă în credință, prin accentul pus pe explicațiile biologice, și promovează un mod eronat de a explica relația har-suflet-biologie, fiind o erezie nouă, specifică autorului, în care acesta încearcă o teorie proprie de explicare a relației har-suflet-biologie. Divagațiile duc credincioșii într-o direcție greșită, cu un accent puternic pe biologie și mecanismele biologice, distrăgând atenția de la lucrarea divină și de ajutorul lui Dumnezeu prin har.
      7. Textul lucrării are un limbaj greoi, un stil foarte greu de citit, nefiind pretabil unor cititori simpli, nefiind pretabil credincioșilor Bisericii. Textul lucrării este dificil de înțeles. Pentru a se înțelege ceva dintr-un capitol acesta trebuie parcurs de mai multe ori, capitolele fiind prezentate într-o manieră simbolică, prea pe scurt, neînțelegându-se ce se vrea din fiecare capitol. De exemplu, capitolul 2, „Învățăturile regilor”, este în mare despre spovedanie, prezentându-l pe împăratul David, apoi datoria acestuia, fiind deosebit de dificil de înțeles, discuția despre taina spovedaniei fiind abordată confuz și greșit. Nu este un text și o prezentare corectă a unei teme religioase.
      8. Pe scurt, lucrarea este confuză, cu erori, cu 20-30% din conținut reprezentat de divagații și filosofări interpolate greșit în teme dogmatice, cu o prezentarea dificilă a unor concepte ortodoxe, cu deviații largi în diferite subiecte, cu aducerea în spectrul discuției Bisericii a teme greșite, într-o manieră incorectă. Lucrarea rătăcește credincioșii de la Ortodoxie. Nu este o lucrare care să poată să fie pusă la dispoziție credincioșilor Bisericii. Nu a fost analizată la nivel de stil teologic, la nivel de proprietate a mesajului teologic, ci este promovată doar datorită aurei celui care a scris-o, nefiind însă o lucrare care să fie expusă credincioșilor Bisericii. Este o lucrare de căutare personală a autorului, nu este o lucrare de maturitate teologică, să poată să fie expusă tuturor credincioșilor Bisericii. Fiind scrisă între 1940-1948, imediat cum a intrat în mănăstire, dar și după terminarea facultății de teologie, ne arată că A. Boca a încercat să își sedimenteze cunoștințele teologice, producând o lucrare insuficientă pentru a putea fi expusă credincioșilor, nefiind o lucrare de maturitate teologică, fiind doar o căutare personală pe diferite subiecte.

2. De ce ereziile acestuia trebuie asumate ca erori legitime. Arsenie Boca nu poate fi scuzat pentru această repetare și persistență în erezie

Contexul în care au fost emise aceste învațături este esențial, pentru că arată modul în care trebuie să le privim, ca erezie sau ca erori nevinovate, care pot fi scuzate. Zeci de ani, în mijlocul Bisericii, înconjurat de duhovnici, de teologi și ierarhi, A. Boca a lucrat toate acestea. Nu pot fi scuzate aceste erezii, fiind lucrate în mijlocul Bisericii, timp de o viață.

Arsenie Boca a scris, a pictat Drăgănescu, a lucrat toate acestea în mijlocul Bisericii. Se vede continuu un apel de la duhovnici și părinții Bisericii (părintele Ilie Cleopa), de la teologii Bisericii (părintele Dumitru Stăniloae), de la ierarhii de la Patriarhie (ierarhul care l-a povățuit la Drăgănescu) să se îndreptate. A. Boca a pictat Drăgănescu la 30 de kilometri de București, cărțile scrise de acesta au fost lucrate fără povățuire.

Ce îl acuză pe Arsenie Boca în aceste erori, este aroganța sa continuă, este sfidarea sa cumplită și continuă cu care i-a tratat pe cei din jurul său care au încercat să-l povățuiască. Pe ierarhul Patriarhiei l-a trimis la plimbare când a încercat să-l povățuiască, nefiind capabil de un minim dialog cu acesta, pe părintele Ilie Cleopa l-a trimis la plimbare spunându-i că „ne înveți pe noi călugăria moldovene”, pe părintele Stăniloae nu a vrut să îl mai vadă când i-a atras atenția că nu este bună orânduiala de sine și dorința de a face o mănăstire de maici. A. Boca nu accepta să fie învățat de alții, era tipul învățătorului superior altora. Această superioritate, aroganță și sfidare văzute continuu la acesta, față de cei care au încercat să îl povățuiască, incapacitatea de a avea un dialog cu aceștia, este ceea ce îl acuză și condamnă pe A. Boca în toate aceste lucruri.

3. Lucrările în care aceste erezii au fost dezvăluite deplin și în care găsim fundamentări largi pentru ereziile acestuia

Pe larg, lista ereziilor promovate de Arsenie Boca, poate fi găsită în lucrările:

1. 1. 1. Articolul online „Învățăturile eretice scrise ale Părintelui Arsenie Boca”[9], articol care enumeră pe scurt ereziile acestuia.
      2. Lucrări precum: „Învățăturile schismatice și eretice ale părintelui Arsenie Boca, în lumina Sfinților Părinți”[10], „Grozăviile neasemănate de la Drăgănescu, în lumina Sfinților Părinți, pe scurt”[11], „Înșelarea Părintelui Arsenie Boca și falsele lui minuni, în lumina Sfinților Părinți”[12], „Erezii din Cărarea Împărăției”[13], „Erezii din Cuvinte Vii”[14], dar și în toate lucrările găsite pe site-ul Adevărul despre Părintele Arsenie Boca[15].
      3. Alte lucrări precum volumul, „De ce Biserica Ortodoxă nu îl poate canoniza pe Arsenie Boca”, lucrarea părintelui Anițulesei Gheorghe „Fenomenul Arsenie Boca”, lucrarea „Ieromonahul Arsenie Boca, între adevăr și legendă”, dar și articolul „Mândrie și erezie”, din revista Icoana din Adânc, lucrări și articole care tratează pe larg acestă listă de erezii găsită la Arsenie Boca.

Primele lucrări menționate sunt studii online, făcute „de un grup de clerici și mireni, iconari și teologi, monahi și preoți, din țară și de peste hotare (chiar și de la Sfântul Munte), cu blagoslovenie arhierească, din râvnă pentru adevăr și discernământ. S-a făcut în timp îndelungat, prin cercetarea amănunțită a mărturiilor ucenicilor, scrierilor și picturilor Părintelui Arsenie Boca, și a manifestărilor contemporane în jurul sfinției sale, dorindu-se a se evita superficialitatea în tratarea unui fenomen atât de complex și delicat, fierbinte pentru mințile Ortodocșilor Români de azi.”, după cum găsim menționat în aceste volume. Acestea sunt doar câteva dintre volumele produse de acest grup de teologi, informația existentă pe acest subiect fiind deosebit de largă.

B. Pentru lista impedimentelor de canonizare, pentru care nu a fost canonizat până acum, găsim condiții de fond, pentru care nu poate fi canonizat:

1. 1. 1. Erezii, după cum sunt menționate anterior
      2. Mărturisire eretică de credință, după cum vedem la Drăgănescu
      3. Viață incorectă, trăind viața ca un mirean, deși a fost monah. A renunțat la viața și voturile monahale, s-a lepădat de monahism.
      4. Denaturarea spiritualității ortodoxe, prin mărturia vieții acestuia, care este un amalgam de erezie, abateri, duritate, căderi, nepocăință, aroganță și sfidare față de Biserică, dar și față de cei din jur. Mărturia vieții acestuia, care este al doilea capitol al învățăturii transmise de Arsenie Boca Bisericii, este o mărturie care ne arată o cădere groaznică, o lepădare de Biserică, o sfidare și rupere continuă de duhovnicii Bisericii, de teologi și de ierarhi.
      5. Nu poate fi pus ca exemplu pentru Biserică, nu poate fi normată și adoptată la nivelul întregii Biserici această experiență.

Atributul de „Ortodoxie neîndoielnică”[16], fundamentul discuției despre canonizare, este un atribut care spune în mare că experiența propusă Bisericii prin acest sfânt trebuie să păstreze intactă învățătura și spiritualitatea ortodoxă dar și să transmită întregii Bisericii această spiritualitate, în integralitatea sa. Ce spune în mare acest atribut este că trebuie regăsită, preluată și transmisă integral o învățătură care să cuprindă autentic și nu alterat întreaga spiritualitate ortodoxă. Formularea scurtă „Ortodoxie neîndoielnică” se referă la calea asumată de Biserică prin această canonizare, care trebuie să fie o cale identică celei ortodoxe și să nu ducă în altă parte.

Prin experiența A. Boca putem spune fără îndoială că ajungem doar într-o experiență de tip „Drăgănescu”, într-o realitate alterată a Bisericii, cu erezie, neascultare, aroganță, sfidare, în rupere de Biserică, în exact ce a trăit A. Boca toată viața, fără să se pocăiască.

De aceea, aceste liste de erezii și de impedimente, sunt baza discuției despre de ce teologic A. Boca nu a fost canonizat atâta timp, de ce a existat o atât de mare ezitare pentru canonizarea acestuia în tot acest timp. Acestea sunt probleme teologice ale acestui compromis de credință săvârșit în această canonizare. Acestea fac parte din discuția paralelă, neoficială, care a însoțit în permanență această canonizare. Asta s-a discutat în fundal despre Arsenie Boca deși instituțional s-a evitat comunicarea publică a acestor probleme. Aceste „probleme” s-a evitat instituțional să fie comunicate, pentru a nu tulbura credincioșii, pentru a ține departe credincioșii Bisericii de astfel de discuții.

8 Martie 2025,

Doru Nastasă

[1] Doru Nastasă, De ce Biserica Ortodoxă nu îl poate canoniza pe Arsenie Boca, Ediția a II-a, Editura Smart Publishing, București, 2024, p. 232.

[2] Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Ed. Charisma, Deva, 2006, p. 50.

[3] PS Daniil Stoenescu, episcop locțiitor al Daciei Felix, Părintele Arsenie: omul îmbrăcat în haină de in și îngerul cu cădelniță de aur, Ed. Charisma, Deva, 2009, p. 276.

[4] [4] PS Daniil Stoenescu, episcop locțiitor al Daciei Felix, Părintele Arsenie: omul îmbrăcat în haină …, p. 5.

[5] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Ed. Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 2003, p. 145.

[6] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, p. 145.

[7] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, p. 33.

[8] https://ro.wikisource.org/wiki/Crezul_greco-catolic.

[9] https://888adevarul8despre8arsenieboca8.wordpress.com/dreptul-canonic-ortodox/a-despre-ortodoxia-neindoielnica-a-credintei-celui-despre-care-se-trateaza/f-invataturile-eretice-scrise-ale-parintelui-arsenie-boca/.

[10] https://888adevarul8despre8arsenieboca8.wordpress.com/wp-content/uploads/2016/03/invataturile-schismatice-si-eretice-ale-parintelui-arsenie-boca-in-lumina-sfintilor-parinti1.pdf.

[11] https://888adevarul8despre8arsenieboca8.wordpress.com/wp-content/uploads/2016/03/grozaviile-neasemanate-de-la-draganescu-in-lumina-sfintilor-parinti-pe-scurt1.pdf.

[12] https://888adevarul8despre8arsenieboca8.wordpress.com/wp-content/uploads/2016/03/inselarea-parintelui-arsenie-boca-si-falsele-lui-minuni-in-lumina-sfintilor-parinti1.pdf.

[13] https://888adevarul8despre8arsenieboca8.wordpress.com/dreptul-canonic-ortodox/a-despre-ortodoxia-neindoielnica-a-credintei-celui-despre-care-se-trateaza/j-erezii-din-cararea-imparatiei/.

[14] https://888adevarul8despre8arsenieboca8.wordpress.com/dreptul-canonic-ortodox/a-despre-ortodoxia-neindoielnica-a-credintei-celui-despre-care-se-trateaza/k-erezii-din-cuvinte-vii/.

[15] https://888adevarul8despre8arsenieboca8.wordpress.com/.

[16] A se vedea articolul „Dreptul Canonic Ortodox”, unde se găsește prezentată această listă, la adresa https://888adevarul8despre8arsenieboca8.wordpress.com/dreptul-canonic-ortodox/.

Sunt tare curios cine își permite în Biserică, tratarea în izolare a unor probleme care în istoria Bisericii au fost tratate în niște formate care cu greu pot fi cuprins pe hârtie la nivel de complexitate. Ar trebui făcut un studiu pe larg, legat de complexitatea analizelor Bisericii în fiecare Sinod Ecumenic.

Aș vrea să amintesc doar pe scurt, complexitatea problemelor de la primele Sinoade Ecumenice, dar și modul în care Biserica a gestionat această complexitate de soluționare:

1. 1. 1. Biserica a avut nevoie de 50-100 de ani pentru a dezbate intern dar și pentru a concluziona niște analize interne.
      2. Întreaga Biserică a discutat intern aceste probleme, adică zeci de milioane de credincioși.
      3. Au fost implicați atâția teologi în dezbateri, mii și zeci de mii, pentru fiecare problemă.
      4. A existat o implicare la trei nivele, Sinod, credincioși și împărat.
      5. Analizele au fost aduse pentru fiecare Sinod Ecumenic din întreaga Biserică.

Care este sistemul actual al Bisericii de tratare a unor probleme cu o complexitate cu mult mai mare decât cele de la Sinoadele Ecumenice:

1. 1. 1. Comisii de analiză cu 5-10 membri.
      2. Ierarhie care nu este implicată în analiză, care semnează acte produse de comisii, pentru care apare întreabarea dacă știe ce scrie în acele acte de analiză, dacă știe ce semnează. Dacă ierarhia era înainte responsabilă de actul teologic, acum este responsabilă doar de semnarea unor hârtii, nu și de producerea analizelor pentru astfel de acte. Ierarhia nu mai produce analize în Biserică, ci acestea sunt externalizate în diferite comisii, neierarhice, iar ierarhul nu mai împlinește astăzi actul teologic, ci doar actul birocratic, decizional.
      3. Sunt luate decizii de impact, în forumuri de câteva zeci de ierarhi.
      4. Biserica aduce în paralel, într-o plenitudine, poziții unitare, susținute pe larg de credincioși, cler și ierarhi, poziții care nu sunt discutate de aceste mici comisii.

Este frapantă diferența între necesarul și existentul de analiză și dezbatere pe diferite subiecte. Nici 10% din necesarul de perspective, de analiză și dezbatere nu e acoperit de analiza acestor comisii. Dar sinodalitatea afirmă că „Sinodul acoperă orice analiză, orice decizie” (conform statutului instituției), și aduce un relevant suficient de analiză și perspectivă pe orice subiect. Și se vede în istorie, unde analizele insuficiente, cu 10% din necesar, duc Biserica în diferite direcții greșite.

Astăzi sinodalitatea produce mărunte fundamentări pentru patimile instituționale. Are numai opțiunea A, opțiunea de a duce Biserica pe căi insuficient gândite, fără analiză. Astăzi nu există instituțional opțiunea B, într-un simplism izbitor, în care odată ce ai apucat pe o cale mergi înainte fără a mai auzi ceva. Se pare că instituția nu gândește atât de complex, adoptând soluții simpliste la orice întâlnește în cale.

• • • Optiunea A pentru calendar, opțiunea simplistă, mersul înainte, a fost forțarea deciziei pentru credincioși și apoi constrângerea cu armata a credincioșilor.
    • Optiunea A pentru Ecumenism este mersul înainte, negândirea și nediscutarea acestei probleme.
    • Opțiunea A pentru A. Boca este acceptatea patimii Ardealului și a compromisul instituțional.

Acestea sunt opțiunile simpliste ale Bisericii de a rezolva aceste probleme de management și direcționare.

Care sunt opțiunile corecte pentru fiecare dintre aceste probleme?

• • • Opțiunea B pentru calendar era un program pe termen lung, de informare, de gestionare a acestei schimbări, de acomodare cu această perspectivă dorită în schimbare. Și apoi, dacă era posibil așa ceva, să se facă această schimbare. Era opțiunea gestionării în timp, nu a gestionării în forță, cu patimă. Din nou, multă energie, puțin echilibru și deloc răbdare în instituție. Rezultatul? Schismă.
    • Opțiunea B pentru Ecumenism este cu totul alta decât ce se face instituțional. Sfântul Părinte Dumitru Stăniloae a propus opțiunea B, care nu are legătură cu opțiunea A instituțională – din păcate în instituție nu este nimeni să îl audă și nici să îl înțeleagă pe cel care tocmai a fost canonizat. Și această opțiune am dezvoltat-o în alte lucrări. Iar această opțiune în mare afirmă că informația istorică este 50% din necesar, că este necesară o dezvoltare teologică pe care am propus-o pentru a completa restul de 50%, că fără a avea o soluție teologică Ecumenismul actual este doar căderea Bisericii. La fel, am propus precum și părintele Ion Bria a propus, un Sinod pentru a discuta aceasta problemă, propuneri care sunt temelia discuției despre dialogul ecumenic. Pe o soluție teologică dar și pe o adunare internă pentru dezbatere ar fi trebuit construit orice discuție despre dialogul ecumenic. Rezultatul? Expunerea pe termen lung a Bisericii la erezie, potențarea universală a unui curent religios apocaliptic, de unire generală – frumos, chiar noi, Ortodoxia, potențăm apocalipsa universală, prin conceptul ortodox de unitate. (A se vedea lucrările produse pentru unitatea creștină, pe acest subiect.)
    • Opțiunea B pentru A. Boca era asumarea definitivă a deciziei de necanonizare, decizie existentă în instituție peste 15 ani  (2010-2025). Opțiunea B era transparența maximă în această decizie, susținerea corectă a adevărului de credință, evitarea compromisului de credință, consecvența în decizia instituțională.

Acest simplism izbitor de a gândi instituțional se vede în aceste inițiative luate în timp. Arată lipsă de analiză, lipsă de capacitate de analiză. Simplismul instituțional actual este contrastant cu complexitatea abordărilor de la Sinoadele Ecumenice, unde s-a căutat pe larg discutarea tuturor perspectivelor, confruntarea tuturor ideilor apărute pe subiect. Cantitatea de analiză, dialog, perspective, număr de teologi, timp alocat analizelor de la Sinoadele Ecumenice, contrastează cu decizii care astăzi sunt luate peste noapte, în comisii numărate pe degetele de la o mână, susținute prin decrete instituționale, acoperite cu sloganul „puterii centrale”. Biserica pare să fie redusă astăzi la diferite comisii.

Calendarul este un „peste noapte” instituțional, deplin negândit. Ecumenismul este identic. A. Boca este la fel, o decizie schimbată prin compromis, tot peste noapte, în pragul canonizărilor din 2025 (oare nu este suspectă pentru nimeni această schimbare peste noapte?). Atât se poate astăzi în instituție, limitarea la adoptarea retoricii puterii centrale, adoptarea unor analize precare, adoptarea unor explicații simpliste și erijarea în catolicism instituțional, izolarea pentru a proteja decizii instituționale greșite.

E greșit și nu se comentează când sunt contestate. Oare această strategie schimbă negrul în alb și falsul în adevăr? Este dreptatea sau falsul calea Bisericii? Este pocăința-îndreptarea sau persistența în eroare calea care este învățată de Biserică? Instituția ar trebui să se uite mai atent la ce face față de ce învață. De aceea aceste decizii mari ale Bisericii, deciziile de la Sinoadele Ecumenice, nu au fost menajate și izolate, ci au fost decizii expuse criticii largi a întregii Biserici, pentru a se verifica toate perspectivele și toată argumentația adusă.

Deciziile izolate față de deciziile expuse, criticate pe larg, acestea sunt cele două paradigme care se confruntă aici. Adică paradigma catolică de management față de cea ortodoxă istorică. Catolicii au adoptat varianta instituțională simplă, închisul ușii în fața tuturor celor care criticau deciziile greșite, împăratul, credincioșii și chiar clerului. Ortodocșii au discutat zeci de ani deciziile mari ale Bisericii, iar credincioșii și împăratul au participat în diferite forme la aceste analize și discuții. Astăzi se trece în Ortodoxie la sistem decizional catolic, în care decizii nefundamentate, care au fundamentări cu 10% din necesar, care nu au listate corect opțiunile disponibile, care nu au fundamentarea corectă, sunt aruncate în Biserică pe motivul „puterii centrale”. Calendarul, Ecumenismul și A. Boca sunt decizii majore nefundamentate. Instituția nu poate prezenta fundamentările pentru aceste decizii, ascunse în spatele retoricii „puterii centrale”, nu în spatele unor fundamentări.

Asta o să ne coste, pentru că această orbită instituțională catolică actuală a Bisericii, este o ieșire din echilibrul și orbita eclesiologică ortodoxă istorică, și o să ne ducă la pierderea coordonatelor de gravitație autentice ale Bisericii. O să ne ducă undeva într-un spațiu eclesiologic de derivă, de schismă, erezie și înșelare.

Am arătat în volumele propuse că tot ce se propune instituțional pe astfel de decizii mari sunt doar simplisme de management. Și am arătat că muntele Athos are un management mult mai adaptat atât la valorile Ortodoxiei dar și unui necesar de management. Iar în BOR nu se găsește nici cu lumina aprinsă calea dreaptă și se merge pe cărări fără lumină. De aceea Sinoadele Ecumenice anulează desăvârșit ideea unor simplisme de management precum cele propuse de BOR, practica istorică fiind a consolidării în discuții enorm de largi a unor decizii și nu o practică a izolării sinodalității.

Ce model avem în istorie și ce a înțeles Sinodul din aceasta? În istorie avem dialog intern, plenar, zeci de ani, maturitate a unor decizii, forum de asumare instituțională. Iar Sinodul a înțeles doar „sinodalitatea”. Cât de simplistă este această perspectivă de înțelegere a istoriei. Sinodul a văzut doar ierarhia, Biserica vede doar adevărul, dezbaterea, maturitatea unor analize. Fiecare vede ce vrea din istorie.

Ca manager sunt nevoit să analizez zilnic complexitatea și necesarul de soluționare al multor probleme, să înțeleg formatul lor de rezolvare. Zilnic am zeci de probleme de rezolvat și trebuie să adun un forum de soluționare, să găsesc și să așez un format de soluționare. Sunt nevoit să le rezolv, să le închid, corect – și nu sunt simple. Formatul de soluționare al problemelor are umătoarele componente:

1. 1. 1. Informația
      2. Analiza
      3. Opțiunile de soluționare
      4. Dezbaterea
      5. Forumul activ critic de dezbatere
      6. Forumul de normare și adoptare, de guvernanță, de asumare a deciziilor, pe baza analizei.

Problemele Bisericii așa s-au discutat în timp, cu sau fără voie, împlinindu-se într-un fel, prin participarea întregii Biserici (credincioși, cler, Sinod, împărat), a tuturor acestor pași și componente decizionale. Management s-a făcut și la Sinoadele Ecumenice, chiar dacă într-un format dezorganizat. De voie sau de nevoie, tot au trebuit respectați pașii de management autentici în convergența unor argumente și toate aceste elemente de soluționare a convergenței teologice și pe diferite probleme au fost respectați și atunci.

Câteva considerente legate de acest necesar de rezolvare al problemelor și de ce erijarea în „puterea centrală” e doar un discurs fad dar și o falsificare a istoriei ortodoxe din aceste Sinoade Ecumenice:

• • • Pentru că fără adunarea informației nu ai pe ce să lucrezi – și aici ai nevoie să îi aduci pe cei „martori”, pe cei care cunosc informația autentică.
    • Pentru că fără experții care cunosc analiza și problematica nu poți scoate analiza la capăt – și aici nu doar „ierarhia” este expertă în diferite probleme teologice, ci și Sf. Maxim Mărturisitorul și Sf. Grigorie Palama, care în calitate neierarhică la momentul discuțiilor, au participat la analiză.
    • Pentru că doar în întâlnirea la fața locului se vor putea confrunta perspectivele diferite (așa cum pentru calendar Sinodul nu a dorit să audă că Biserica nu poate duce povara calendarului și nu dorește această perspectivă, că are nevoie de timp de obișnuire), a diferitelor poziții existente pe un subiect.
    • Pentru că forumul activ, critic și contribuția de analiză, au venit din Biserică, de nenumărate ori.
    • Pentru că este nevoie de un forum pentru normare, pentru adoptare canonică, pentru validarea analizelor făcute, în acest caz fiind nevoie și de un ierarhie-Sinod.
    • Pentru că atunci când nici una dintre părți nu a fost în stare să își scrie analiza corect, o dezbatere la fața locului va ajuta la confruntarea perspectivelor și la un început de aliniere a punctelor divergente.

Această nebuloasă a autorității „Sinodului și sinodalității” este perpetuată continuu astăzi. Prin confuzie, Sinodul vrea să își păstreze monopolul dobândit în ultimele veacuri. De aici vine lipsa de reacție a Bisericii în aceste probleme, care nu înțelege ce are de făcut instituțional. Biserica este privată astăzi de către Conclavul Bisericii de pârghiile instituționale de drept, care sunt ale sale. Conform legii Bisericii, Biserica are dreptul la dialog.

Sinodul BOR refuză astăzi împlinirea sobornicității-unității Bisericii. Sinodul BOR a refuzat să adauge în statut dialogul cu Biserica. A refuzat dialogul, a refuzat discutarea problemelor Bisericii cu Biserica. Se preface că nu aude, se preface că nu înțelege, se preface că nu știe. Se preface că nu există acest dialog cu Biserica, pe diferite poziții. Nu aude nimic din ce se zice în Biserică. Sau mai bine zis, nu a înțeles nimic din actul sobornicității și a unității și nu a înțeles cum ar trebui să arate statutul. Și învățat comod și confortabil cu statutul conclavului (mult mai confortabil, pentru că pentru a avea adevăr Biserica întotdeauna s-a frământat timp îndelungat, nu ca astăzi, când se decretează o liniște generală, uitându-se că de fapt zgomotul unor astfel de discuții este o normalitate și o stare de furtună pentru soluționare), neînțeles nici de credincioși dar nici de Sinod, nu e interesat când din Biserică se contestă status quo-ul creat actual  pentru Sinod, în care Sinodul BOR este doar un Conclav catolic, conform statutului instituției. Și acest status-quo al catolicismului instituțional nu e precis articulat, nu e contestat de nimeni. Sinodul s-a învățat să funcționeze ca un conclav și nu mai e interesat de Biserică.

Conclavul BOR este cel care lucrează toate acestea în Biserică. Și astăzi Ortodoxia românească e gândită în stil catolic, cu un conclav izolat, care refuză dialogul cu Biserica. Dovada este una evidentă: statutul Bisericii nu are niciun gând despre dialogul cu credincioșii, unde ar fi trebuit să fie multe pagini despre această instituție a dialogului. Statutul e centrat în ierarhie și Sinod și consolidează această instituție. Consolidează doar „administrația”, unicul interes al ierarhiei, restul fiind expediat în „responsabilitatea Sinodului”, evitând discuția despre ce înseamnă specific unitatea, actul unității, dialogul larg și pe problemele mari ale Bisericii. Statutul nu are niciun gând despre dialogul din Biserică. A adoptat o paradigmă autoritară în locul unei paradigme consultative.

Această disfuncție instituțională trebuie expusă, pentru că ne duce eclesiologic în probleme, în special în deciziile mari ale Bisericii. Sinodul BOR nu a reușit să adauge în statut componenta esențială a sobornicității-unității Bisericii, dialogul intern. După instituționalizare, nu a existat nici măcar o unică discuție cu Biserica, pe aceste probleme.  Dovada că este corect ce spun este lipsa din Biserică, în ultimii 100 de ani, a oricărui dialog cu Biserica, pe aceste probleme. Nici în statut, dar nici în actele Bisericii, nu găsim că sinodalitatea ar avea vreun gând de dialog. Faptul că Sinodul semnează nu înseamnă că nu trebuie să le discute. Responsabilitatea semnăturii nu absolvă responsabilitatea consultării. 

Sobornicitatea și sinodalitatea sunt concepte diferite. În sobornicitate a fost și Sf. Grigorie Palama, care nu era ierarh, dar care mărturisea adevărul, care stăpânea o analiză (sunt curios dacă Sinodul actual l-ar da afară pe Sfântul Grigorie Palama din Sinod, pe motiv că nu era ierarh când a produs analiza, sau dacă ar face la fel cu oricine ar aduce o analiză pertinentă – conform statutului actual, Sfântul Grigorie Palama nu ar avea ce să caute în calitate neierarhică la discuții, nefiind la „înălțimea” Sinodului, ca să vedem la ce extremități a ajuns statutul în încercare de a menaja Sinodul de critică). La analiză a participat istoric și Biserica. 

Ierarhia vrea astăzi monopol inclusiv pe analiză, utilizând monopolul avut pe normare și adoptare canonică. Sinodul duce la maxim această discuție între paradigmele titulatură și competență. Deși există o responsabilitate sinodală, totuși competența și analiza nu sunt un monopol al Sinodului. Analiza, dezbaterea-validarea, normarea și adoptarea canonică intră în sfere diferite. Biserica are dreptul să aducă poziții teologice și să participe la dezbatere (Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Grigorie Palama, în calitate neierarhică, au participat la discuții teologice importante), chiar dacă în normarea și adoptarea canonică Sinodul are responsabilitatea și obligația să le împlinească.

Conceptul de sinodalitate e centrat în rolul de ierarh și autoritate, adică în esență propune un monopol instituțional absolut. Conceptul de sobornicitate este centrat în adevăr, analiză și adunare, arătând că unitatea Bisericii, decizia unită a acesteia are la bază un forum decizional care poate asigura această unitate a deciziei. Ne arată mecanismul, nu rolul. Și fiecare își alege astăzi în Biserică ce concept vrea și semantica dorită pentru acești termeni. De asta sinodalitatea este trâmbițată instituțional și nu sobornicitatea, pentru că sobornicitatea presupune dialog (mecanismul unității), care nu e chiar pe placul instituției.

De asta auzim peste tot „sinodalitatea”, prin asta înțelegându-se monopolul instituțional, puterea centrală, circuitul instituțional închis. Și nu  auzim despre sobornicitate (concept evitat la maxim astăzi în discursul instituției), în care se înțelege dezbaterea largă, asumarea de Biserică, expunerea către întreaga Biserică a discuțiilor pe poziții aduse din Biserică. Și de asta Sinodul preferă discursul „sinodalității”, centrat în rolul de ierarh și nu discursul „sobornicității”, centrat în mecanismul integrativ, în care este forțat să aducă la dezbatere pe toți cei care au adus analize, pe cei implicați în discuții, credincioșii (cei afectați și cei care poartă aceste poveri ale instituției). De asta instituția a schimbat rapid termenul, semantica, discuția, centrându-o în jurul rolului de ierarh și nu în jurul mecanismului de adunare-integrare, pentru a nu fi nevoită să se trezească având credincioși pe holurile instituției, care să participe în poziții pentru calendar, Ecumenism și A. Boca.

Cine și-ar dori credincioși în treburile instituției? Ce să caute credincioșii în astfel de treburi înalte, într-un Sinod în care să fi discutat calendarul, Ecumenismul și A. Boca? Adică de ce să se facă integrare a analizelor aduse de Biserică, mult mai competente, mult mai coerente, gândite, când instituția poate prea bine să ia analizele produse intern și să se mulțumească cu simplismele avute intern? De ce să lucrezi cu o analiză competentă și să îi aduci pe toți pe un subiect, când poți să te limitezi instituțional la ce s-a putut produce într-o discuție de 10 minute? De ce să discuți pe larg, într-un format corect un subiect, când nu mai bine te limitezi la un Sinod, la 10 minute de expediere a unui subiect care va afecta Biserica pentru tot destinul său? Asta este Biserica astăzi, 10 minute pentru un subiect, într-o agendă de nenumărate alte calendare. Calendar după calendar, Boca după Boca, decizii de 10 minute pentru probleme care trebuiau discutate ani de zile de Biserică nu de o mână de oameni într-o comisie. De ce pozițiile Bisericii în toate aceste discuții, calendar, Ecumenism și A. Boca nu au fost discutate? Pentru că Sinodul a preferat simplismul instituțional, 10 minute pentru subiect și apoi ascunderea în spatele retoricii „Sinodul”. Scuza ideală pentru orice greșeală, „Sinodul”. Sinoadele Ecumenice ne arată curat formatul larg de dezbatere a problemelor grele. De ce să urmăm acest model, nu mai bine ne limităm la ce se poate în analizele limitate ale unor comisii? De ce să mai fie implicată Biserica?

Sinodul sau adevărul? E decizia Bisericii legată de adevăr, sau e legată de Sinod? Sinodul e adevărul, cum se postulează astăzi? Sau Biserica, în întregul său, este infailibilă? Această egalitate între Sinod și infailibilitate, doar prin sine, este o erezie: este erezia catolicismului, care asta afirmă. Și dacă ai 50 de ierarhi care nu au analiza pe o problemă, ce reprezintă „sinodalitatea”, și care mai este rolul acesteia într-o astfel de problemă, teologică sau de management? Rolul acesteia este de management integrativ. Pentru că dacă ai 10 contribuitori externi de analiză (experți) aceștia ar trebui să fie prezenți în forumul de analiză, pentru că dacă ai credincioși care asumă o decizie aceștia ar trebui să fie cel puțin consultați când se spune ca în calendar că trebuie să își schimbe toată viața pe noul calendar, pentru că sunt în acest forum impactat de deciziile Bisericii mai mulți, nu doar Sinodul. La actul de decizie al Bisericii participă nu doar Sinodul, fiind nevoie și de analiză, și de expertiză, și de consultare, și de asumare a acestui act. La actul unității Bisericii nu participă doar Sinodul ci și credincioșii, fiind nevoie ca aceste decizii majore să fie asumate în participare și împărtășire a deciziei cu toată Biserica.

Această practică a acestei erezii este ceea ce duce Biserica în derivă. În manualul de dogmatică scrie că Biserica este infailibilă, nu că sinodalitatea este infailibilă, cum statutul afirmă astăzi (pentru că aceasta este afirmație din statut, unde „Sinodul” este responsabil cu unitatea Bisericii). Diferența dintre poziția dogmatică și falsul din statutul Bisericii este evidentă. Statutul Bisericii se opune dogmaticii Bisericii, într-o poziție dogmatică, afirmând că sinodalitatea este infailibilă, refuzând să definească un dialog cu Biserica. Cumva, în instituționalizare, a fost modificată dogma Bisericii, practica fiind una și dogma alta. În practică, a fost mai util modelul conclavului catolic, eliminându-se contribuția credincioșilor și dialogul cu aceștia. Pe scurt, pe hârtie, în dogmă, suntem ortodocși, iar în statutul instituției suntem catolici. Iar în practică se face exact ce se face în catolicism. A fost mai convenabil să se „adapteze” statutul unei practici mai potrivite realității din teren. De la dogmă la statut e o cale lungă, e exact calea de la Ortodoxie la catolicism.

Până nu se va înțelege corect chipul instituțional corect al Bisericii și nu se va corecta statutul în spiritul sobornicității, vom merge din cădere în cădere, până la căderea finală a ierarhiei. Pentru că Apocalipsa Bisericilor, căderea Bisericilor, va însemna căderea ierarhiei.

Acest statut actual este temelia căderii ierarhiei, care nu înțelege că a stricat stâlpii de susținere autentici ai deciziei Bisericii, distrugând critica și pozițiile aduse de Biserică. Această critică adusă în istorie este fundamentul corectării a tot ce s-a greșit în Biserică și asta trebuia pus în statut, ca în cazul unor probleme mari, critica să poată să își aduca contribuția. Însă evident, Sinodul nu a menționat un cuvânt despre critică. Erorile sunt la ordinea zilei în instituție, iar problema autentică a instituției este că nu are mecanisme de corectare și se lipsește deplin de feedbackul sistematic al Bisericii. Și se vede astăzi discursul instituțional cum se chinuiește, cum se înghesuiește pe sine să se ascundă în spatele conceptului de conclav-sinodalitate, neștiind ce retorici meșteșugite să mai folosească atunci când e evident că sobornicitatea e ce trebuie să lucrăm și nu izolarea catolică.

Astăzi suntem într-o impostură instituțională majoră, vizibilă, dar care este negată de instituție. Și impostura constă în privarea Bisericii de dialogul intern al pozițiilor care au existat în toate aceste probleme, calendar, Ecumenism, A. Boca. Sinodalitatea nu a discutat niciuna dintre aceste poziții aduse de Biserică, ci a procedat greșit în fiecare dintre acestea. A avut întotdeauna doar opțiunea A, opțiunea simplistă, cea greșită. Toate acestea, calendarul, Ecumenismul, A. Boca, sunt greșeli instituționale majore, produse de „sinodalitate”, de conclavul BOR, prin lipsă de dialog. Soluțiile autentice ale Bisericii sunt cu totul altele. Numai că sinodalitatea-conclavul românesc, nu poate înțelege ce trebuie să se întâmple și să facă la nivel de management.

Pe scurt, statutul actual al Bisericii a instituit erezia catolicismului intern, creând două caste, creând un Sinod infailibil, care zi de zi promulgă decrete. Iar Biserica se frământă în interior, este muncită continuu de ierarhie, în diferite decrete, neavând niciun fel de capacitate de manifestare eclesiologică, fiind pusă de acest statut într-o șerbie veșnică, de o castă a ierarhiei, care a legat pe veci credincioșii sub ierarhie, fără a le oferi în statut un rând prin care aceștia să poată solicita un dialog. Nici măcar să răsufle instituțional nu au dreptul credincioșii.

Acest statut a adus credincioșii în poziția de robi pe vecie ai unei caste, robi care nu au niciun fel de contribuție la decizia Biserici. Atât s-a înțeles de către Sinodul Bisericii că reprezintă credincioșii în Biserică. Exact ce au făcut catolicii în sistemul lor istoric de caste s-a făcut și în acest statut actual al Bisericii, care în esență este același lucru. Și credincioșii se frământă continuu, sub asaltul de inovații continue adus de „sinodalitate”, fiind munciți continuu de deciziile aduse de „puterea centrală”, infailibilă doar prin sine, fiind sub grelele poveri aduse de această putere centrală pe spinarea unor credincioși. Biserica este muncită încontinuu în ultimul veac sub astfel de decizii și poveri. 

Adevărul trebuie spus. Aceasta este realitatea instituțională care este acoperită în diferite retorici meșteșugite. O realitate în care Biserica a fost împărțită în două, într-o castă infailibilă și într-o castă a unor șerbi, pe veci legați într-un statut, în această poziție, în care sunt munciți sub diferite decrete care apar peste noapte în instituție. Calendarul, Ecumenismul și A. Boca sunt munci aduse de instituție peste credincioși. Necugetate, negândite, nediscutate. Așa se întâmplă când din „părinte” devii „stăpân”. E doar o diferență de semantică, dar una importantă.

Mai multe detalii și o dezbatere pe larg a acestor puncte ridicate pot fi găsite în volumele publicate pentru unitatea creștină, dar și pentru A. Boca.

23 Februarie 2025,

Doru Nastasă

Care este cauza managementului defectuos al Bisericii, văzut astăzi în aceste inițiative, calendar, Ecumenism și A. Boca? Este o cauză ușor de văzut, și voi arăta mai jos de unde vin toate aceste probleme. E nevoie de o perspectivă de management aici și nu de una teologică pentru a evidenția această problemă. Trebuie să folosim pentru această analiză istoria și aceste Sinoade Ecumenice, pentru a înțelege cum a gândit Biserica aceste act al managementului său.

Ce zice conceptul de sobornicitate este că actul de viață al Bisericii, unitatea-legătura Bisericii în toate, se face numai printr-o decizie luată într-un anumit format. Sobornicitatea e legată de conceptele de act de viață, unitate, decizie, formul de analiză plenar, forum de normare și adoptare canonică. Sobornicitatea este un concept de management, așezat în temelia Bisericii, concept înțeles și falsificat astăzi de fiecare după bunul plac.

Ce sa întâmplat în istorie în aceste Șapte Sinoade Ecumenice, legat de deciziile luate acolo? Fazele deciziei Bisericii, legat de aceste Sinoade Ecumenice, sunt:

• Faza 1: discutare a problemelor de către toată Biserica și producerea de analize până la un nivel de maturitate. Atingerea maturității analizei.
• Faza 2: discutare în format sinodal, cu diferite contribuții, cu participarea credincioșilor, în diferite formate, pentru încercarea de a dezbate analiza, de a clarificare normare și adoptare canonică.

Trebuie să separăm funcția de analiză de functia de normare și adoptare canonică și să înțelegem responsabitățile fiecăruia în această discuție. Mai jos încerc să clarific aceste responsabilități, pentru a înțelege responsabilitățile Sinodului, dar și responsabilitățile Bisericii.

Listă responsabilități:

1. 1. Biserică/credincioși – prin sfântul Botez, avem obligația de a avea o opinie critică, de a aduce contribuții de analiză. Botezul nu este mărturisit orbește, este un botez în cunoștință de cauză. La nevoie, fiecare credincios trebuie să apere adevărul de credință. Biserica este consultată în diferite poziții de Sinod, atunci când Biserica aduce poziții. În Ortodoxie, credincioșii nu sunt o castă care nu gândește adevărul de credință, așa cum și-ar dori mulți astăzi.
   2. Sinodul are responsabilitățile:
      1. Dialog cu Biserica, consultare cu Biserica pe pozițiile acesteia.
      2. Integrare analize, folosire a forumului de analiză corect, prin aducerea tuturor celor care pot să participe la o analiză.
      3. Discutare a unor analize ajunse la maturitate.
      4. Normare și adoptare canonică.

Din păcate astăzi Sinodul a introdus o cenzură puternică asupra actului teologic și de management, a introdus un monopol instituțional absolut, refuzând împlinirea autentică a actului sobornicității. Clerul nu are dreptul la a emite nimic fără aprobare a Sinodului și niciun gând și nicio idee nu iese de la cler fără cenzura instituțională.

Ce spune conceptul de sobornicitate în esența lui este legat de integrare și adunare a tuturor celor care pot participa la o analiză. Sinodul are rolul inamovibil de dezbatere, normare instituțională, de adoptare canonică. Dar are și obligația și responsabilitatea integrării analizei Bisericii.

Astăzi Sinodul Bisericii este un Sinod catolic, un conclav. Conceptul autentic de Sinod a dispărut acum foarte mult timp. Astăzi avem de peste 100 de ani un conclav. De aici există această erijare în catolicism, datorită managementului defectuos. Astăzi vedem continuu lucrarea acestui Conclav al Bisericii, care emite continuu decrete către Biserică.

Ce sunt Sinoadele Ecumenice? Un apogeu al maturității unor analize din Biserică, monente de finalizare a unor discuții. Este locul în care analizele din Biserică, ajunse la o maturitate, au fost preluate de instituție pentru discutare și normare, pentru adoptare canonică pentru întreaga Biserică. Ce nu sunt Sinoadele Ecumenice? Nu sunt locul în care „Sinodul singur a lucrat” așa cum se invocă astăzi, pentru a falsifica poziția instituției Sinodului.

Fiecare Sinod Ecumenic a avut un preambul de 50-100 de ani de dezbateri interne, în întreaga Biserică, a diferite probleme, care au dus la o maturitate a unor analize, concretizate și asumate instituțional în aceste Sinoade Ecumenice, care asta sunt, momente de maturitate a unor discuții din Biserică, prin contribuția întregii Biserici. Nu există ce se propune astăzi în această viziune utopică în care Sinodul intră într-o sală și produce analize care au luat înainte Bisericii 50-100 de ani să fie produse, în plenitudinea acesteia. Aceasta este una dintre abordările superficiale aduse de sinodalitate astăzi, în care pretinde că suplinește în formate reduse analize care au fost făcute în formate largi în istorie. Înainte era nevoie de 50-100 de ani pe o problemă, de întreaga Biserică – astăzi Sinodul reușește doar prin sine, să acopere astfel de monumente de analiză.

Tare curios cum se poate face asta, pentru că avem Șapte Sinoade Ecumenice, fiecare cu analize de 50-100 de ani, Sinoade care repetă timp de 1 mileniu acest necesar de analiză integrativă. Iar sinodalitatea actuală nu mai are nevoie de analize integrative, reușind prin sine ceea ce în istorie s-a făcut altfel. Și de asta avem calendare, avem Ecumenisme, avem A. Boca, avem schisme, erezie și înșelare, toate produse pe o rețetă identică, de către sinodalitate: reducerea forumului de analiză, analize făcute superficial, expediate prin autoritate, dar nu prin proprietatea și calitatea analizei. Pe scurt, e mai ușor să decretezi „adevărul”, decât să ieși în fața Bisericii cu o analiză să o dezbați, așa cum s-a făcut la Sinoadele Ecumenice. Adevărul „puterii centrale” e mai precis o colecție de probleme propuse ca fiind „adevăr”, când nu au legătură cu o abordare corectă pe subiectele tratate. Asta datorită aroganței, care pretinde că sunt bune analize și inițiative de management incomplete, nemature, care sunt greșite și negândite suficient, iar acestea doar sunt forțate în Biserică, pe motiv de „putere centrală”.

Analiza, maturitatea analizei, dezbaterea pentru normare și asumare canonică, sunt funcții diferite în actul teologic și de management și nu sunt toate monopolul ierarhiei. Ierarhia nu este o castă cu monopol absolut asupra Bisericii, așa cum în mod greșit afirmă statutul actual al Bisericii. Aceste probleme, calendarul, Ecumenismul și A. Boca, nu pot fi susținute în fața Bisericii, prin argumente valide, așa cum nici catolicismul nu a putut să își susțină teologia și doar a forțat-o în instituție pe motivul „autorității centrale”. Sunt doar niște închipuiri ale Sinodului, crezând că forța instituțională și perspectiva administrativă, pot ține loc de argument. Nu ține. Conceptul de sobornicitate presupune o vedere a adevărului și a argumentului de către întreaga Biserică. Toată Biserica mărturisește adevărul și nu doar un Sinod. Nu avem un adevăr emis de un Sinod ci avem un adevăr asumat și înțeles de întreaga Biserică.

Astfel de forumuri reduse de dezbatere sunt o problemă și asta nu au înțeles catolicii  – iar astăzi „sinodalitatea” se ia după catolici și repetă sloganul catolic al „puterii centrale”, neînțelegând că în Ortodoxie nu există neapărat acest concept de putere centrală ci există conceptul de „adevăr sustenabil și susținut prin dezbatere”. Ortodoxia susține totul prin sobornicitate-dezbatere și nu prin puteri centrale. Și migrarea de la argument-adevăr la putere centrală este ceea ce propune astăzi „sinodalitatea” pentru Biserică, neînțelegând că se încurcă în cuvinte și că propune doar ceea ce și catolicismul a propus istoric. Adevărul nu este niciodată al unei puteri centrale, de asta întotdeauna credincioșii au fost prezenți în toate marile dezbateri ale Bisericii. Adevărul nu este al Sinodului, este al întregii Bisericii – asta nu a înțeles Sinodul. Și Biserica a dezbătut fiecare teză teologică a sa, iar Sinodul, de nenumărate ori a preluat tezele și le-a dezbătut pentru normare. Sinodul nu are un monopol asupra adevărului după cum se afirmă astăzi, ignorându-se orice dialog cu Biserica.

Ca să fim foarte specifici legat de managementul defectuos al Bisericii, trebuie să ne uităm la aceste 3 probleme, la calendar, la Ecumenism și la A. Boca, din punct de vedere al analizei și al managementului necesar acestor probleme. Soluția pentru fiecare dintre aceste probleme menționate este cu totul alta. Sinodul nu a reușit să aducă Biserica pe direcția corectă pe niciuna dintre aceste probleme.

1. Calendarul este o problemă de management instituțional. Este o inițiativă administrativă, de management, care s-a impus cu forța Bisericii.

Cum trebuia gestionat calendarul la nivel de management? Pentru că vorbim despre management organizațional, despre „change-management”, trebuia să existe un program de management, care să fi validat următoarele puncte:

1. 1. Analiza de impact asupra Bisericii, pentru această decizie. Poate fi asumată decizia de Biserică? Răspunsul este nu.
   2. Programul de „change-management”, pentru gestionarea schimbării. Trebuia să fi existat un program pe 5-10 ani, de notificare a Bisericii, de acomodare cu această decizie, iar în acest timp să se fi reevaluat periodic, dacă Biserica este pregătită pentru o astfel de schimbare.
   3. Ce a făcut în esență instituția în această schimbare, a fost să modifice peste noapte ceva ce făcea parte din 2.000 de ani de tradiție a Bisericii, ceva ce era perceput ca dogmă de Biserică, fără explicații, peste noapte, o schimbare cu totul inoportună și într-un format de management nefezabil. A încercat să schimbe prin forță și nu prin dialog o percepție de 2 milenii, să forțeze în Biserică perspectiva administrativă, când Biserica nu era pregătită pentru așa ceva. Nu a pregătit Biserica pentru această schimbare.
   4. Formatul de management adoptat de instituție pentru această inițiativă de schimbare este complet defectuos. Nu are un cadru de management de program autentic. Am discutat formatul de management autentic pentru această problemă în mai multe volume, dar și în volumul „De ce Biserica Ortodoxă nu îl poate canoniza pe Arsenie Boca”.
   5. Rezultatul? Schismă în Biserică, iar după peste 100 de ani de schismă, cred că avem peste 1 milion de credincioși rupți de Biserică, prin abordare de management discreționară.

Managementul muntelui Athos pentru această schimbare:

1. 1. Muntele Athos a preferat să fie aliniat la valorile ortodoxe și să adopte o poziție conservatoare. A preferat să evite astăzi modificări de impact, fără utilitate practică. Utilitatea acestei schimbări este zero. Alte Biserici au refuzat această „inovație” și sunt foarte bine astăzi, nu au probleme pe cap cu credincioșii. Și cu siguranță că sunt mult mai bine pregătite pentru o schimbare astăzi, decât acum 100 de ani.
   2. Managementul muntelui Athos este unul conservator, disciplinat, cu discernământ, care a ținut cont că decizia este una care ar fi trebuit lăsată în seama comunității, care ea va duce această povară, nu Sinodul. Nu Sinodul a dus greul acestei decizii ci Biserica-credincioșii.
   3. Rezultatul managementului muntelui Athos: păstrarea unității Bisericii, alinierea corectă la valorile ortodoxe, evitarea unor tulburări, a schismei.

2. Ecumenismul este din nou, o problemă de management instituțional. Este o inițiativă care teoretic este legată de misiunea Bisericii de propovăduire a Evangheliei lui Hristos.

Care sunt problemele de management ale acestei inițiative:

1. 1. Inițiativa merge într-o direcție greșită, pentru că nu a înțeles nimic din ce are de rezolvat. Astăzi nu avem o teză în Biserică, teză care să fie „soluția ortodoxă pentru problema unității creștine”. Pentru că nu există această teză, așa cum și părintele Stăniloae afirmă că „Ortodoxia are nevoie de o dezvoltare teologică pentru a rezolva această problemă” (a se vedea lucrările publicate pe acest subiect), noi astăzi mergem într-o inițiativă fără să avem o soluție și fără să fim pregătiți pentru așa ceva.
   2. Ecumenismul va duce la căderea Bisericii, fiind „erezia ereziilor”, pentru că în Ecumenism se promovează o soluție de unitate creștină prin sincretism, relativism și minimalism și există nenumărate încălcări și devieri de la o direcție coerentă pentru această discuție.
   3. Ecumenismul este izvorul apocalipsei universale religioase, pentru că sădește și dezvoltă acest concept de unitate religioasă universală, prin sincretism, relativism și minimalism.
   4. O inițiativă de management autentică este precum cea propusă în alte volume scrise pentru acest subiect, volume care explică în mod precism, cum Biserrica Ortodoxă trebuie să cheme alte confesiuni la Ortodoxie, printr-o dezvoltare teologică, nu printr-un compromis eclesiologic, cum a făcut și pentru Arsenie Boca. În volumele „O propunere pentru un Sinod al unității creștine” dar și „Soluția logistică a dialogului ecumenic”, am explicat pe scurt inițiativa de management propusă, coordonatele autentice ale unei astfel de inițiative, care să nu lezeze Biserica și care să aducă protestanții și catolicii în mod autentic în unitatea Bisericii. Iar în lucrările propuse pentru unitatea creștină, am adus o soluție în toate dimensiunile acestei probleme, soluție care consider că este ce trebuia făcut aici, care este cu totul diferită de ce se face astăzi în instituție.
   5. Inițiativa nu a articulat problema de rezolvat iar instituția duce Biserica într-o direcție greșită.
   6. Rezultatul managementului din Ecumenism? Promovarea largă a unei erezii universale, comuniune cu erezii, rugăciune împreună, inițiative de dialog teologic cu totul greșit. Și acestea se văd în Sinodul din Creta, în documentul emis de Sinod, document care spune în mare că inițiativa este blocată și că Sinodul nu știe ce să facă pe subiect. Pe scurt, management defectuos, care nu înțelege cum se face management autentic într-o astfel de de discuție și inițiativă.

Managementul muntelui Athos:

1. 1. Este surprinzător cum muntele Athos reușește la nivel de management să păstreze autentic o direcție și coordonatele corecte ale discuției. În analiza făcută pe acest subiect, în lucrările menționate, pe fiecare discuție, am ajuns exact la aceeași poziție a muntelui Athos, care are o explicație coerentă la nivel de management și la nivelul valorilor ortodoxe. Pentru mine este suprinzător cum propunerea de management a muntelui Athos este mult mai corectă și mai responsabilă decât ce se practică astăzi de „sinodalitate”.

3. A. Boca. Aici vorbim din nou, despre management defectuos.

Care sunt problemele de management ale acestei inițiative:

1. 1. Analiza pe subiectul Arsenie Boca nu este completă, este părtinitoare și este falsificată prin omisiune.
   2. Nu au fost chemați zeci de ani martorii acestei discuții și s-a evitat discutarea cu aceștia. S-a așteptat sistematic ca toți cei care puteau și trebuiau să participe la discuție să se mute la Domnul.
   3. Dosarul de canonizare este incomplet. Are omisiuni majore.
   4. Există un conflict de interese vizibil, în gestionarea procesului de canonizare.
   5. Decizia de canonizare a fost luată prin compromis instituțional.
   6. S-a refuzat sistematic discutarea teologiei aduse de Biserică, discutarea mărturiei aduse de Biserică, adoptându-se o poziție instituțională izolată, în care o analiză incompletă, părtinitoare, prin omisiune, a fost forțată drept analiză a Bisericii.
   7. „Adevărul” Sinodului pentru A. Boca este doar un fals deplin, un compromis instituțional, cunoscut și asumat de instituție.
   8. Managementul acestei inițiative a fost unul defectuos care a permis ca o analiză părtinitoare să fie adoptată drept analiză a Bisericii.

Concluzie: nu se poate face management în Biserică. Astfel de inițiative au nevoie de un cadru autentic de management, au nevoie de manageri de profesie, de manageri de program și nu de teologi de profesie. Astfel de „canonizați” nu trebuie să mai scape printre crăpături și fisuri de management iar înșelarea să nu fie instituționalizată. Astfel de „calendare” nu trebuie să mai intre peste noapte în Biserică producând schismă. Tot felul de „Ecumenisme” nu trebuie să mai intre și să aducă erezie în Biserică.

Schisma, erezia și înșelarea trebuiesc gestionate mult mai responsabil, după cum se vede în managementul practicat de muntele Athos, care adoptă o poziție mult mai conservatoare în management, o poziție mult mai critică.

Nici experiența duhovnicească a muntelui Athos nu o găsim în managementul ortodox, dar nici o experiență autentică de management. De asta Biserica Ortodoxă Română este expusă astăzi deplin schismei, ereziei și înșelării.

Astăzi Biserica are nevoie de o discuție solidă despre cum își face managementul, despre valorile pe care le adoptă la nivel de management.

23 Februarie 2025,

Doru Nastasă

Punctul vulnerabil al Bisericii este astăzi marea transformare internă care a avut loc în instituționalizare, în secolul XIX, după 1850, când BOR și-a construit actualul statut și  a obținut „independența” sa. Acel secol XIX este nu doar pentru BOR ci pentru toate Bisericile Ortodoxe începutul unei mari transformări interne, netransparente pentru întreaga Biserică. Centenarul nu este chiar un eveniment de celebrare, ci este o confirmare a acestei transformări interne.

Ce legătură are această transformare cu A. Boca, cu Ecumenismul și cu nenumărate decizii luate în ultimul secol? Cum de se pot întâmpla în Biserică astăzi astfel de lucruri precum o decizie pentru A. Boca? O să încerc să explic mai jos. Această transformare este un punct major de discutat, pentru că A. Boca nu este o decizie greșită izolată, este o decizie într-un context mai larg, care trebuie înțeles de Biserică, context legat și de calendar și de Ecumenism.

Tot cercetând în jurul acestor subiecte, Ecumenismul în special, calendarul indirect, dar și Arsenie Boca, am încercat să am și o perspectivă de management organizațional asupra acestora și să înțeleg ce a fost diferit în aceste evenimente, față de întreaga istorie a celor două milenii ale Bisericii. Ce este diferit astăzi față de istorie, de astfel de evenimente și acte mari sunt la ordinea de zi și nu mai pot fi oprite? Și cum sunt legate între ele și de ce sunt parte dintr-o apocalipsă institițională generală, din acest preambul al „căderii Bisericilor”, vestită la sfârșitul veacurilor?

Primul punct de discutat este contextul general de luare a deciziilor în primul mileniu. Cum s-au luat deciziile în primul mileniu în Biserică? Deciziile s-au luat prin această triadă de putere a Bisericii:

1. Sinodul
2. Credincioșii
3. Împăratul.

O să explic ce vreau să spun prin asta. (Așa cum și statul are mecanisme de putere care se controleaza unul pe altul, inevitabil și Biserica a avut așa ceva, deși netransparent și fără o teorie a acestor puteri, teorie care ne este necesară astăzi în contextul acestei transformări largi interne a Bisericii).

Toate Sinoadele Ecumenice reprezintă probleme mari în istoria Bisericii. Și toate au un factor comun, o implicare majoră a ierarhiei, dar și o incapacitate a ierarhiei de a le gestiona. Cum s-au corectat toate aceste probleme? Nu prin ierarhie. Nu ierarhia a fost factorul polarizator al corectării acestora, ci a fost factorul lucrător. Cine a polarizat soluționarea acestor probleme? Componenta 2 și componenta 3 din această triadă au avut rolul de facto de corectare.

În deciziile mari, de impact, milenare ale Bisericii a contat această triadă. Nu în zona operațională a Bisericii. Astfel de decizii nu au putut fi făcute fără această triadă și s-au lucrat numai prin această triadă de putere. Și ar trebui atenție la acest format de luare a deciziilor.

De ce? Pentru că în management este bine cunoscută acest mecanism de monitorizare și control, o buclă de control care se creează pentru fiecare proces, în care ai nevoie de monitorizare și apoi de mecanisme de control pentru a putea corecta ceva. Cum s-au corectat în istorie toate aceste probleme? Componenta 2 a sesizat componenta 3, care a exercitat autoritate și putere față de componenta 1, forțându-o să corecteze lucrurile. Pe scurt au existat sesizări continue către puterea laică, putere care și-a exercitat autoritatea asupra componentei 1, forțându-o să se adune și să rezolve lucrurile.

Toate Sinoadele Ecumenice sunt probleme create și de ierarhie, create și cu sprijinul ierarhiei. Iar acestea au fost rezolvate când împăratul, componenta 3, a trimis armata după ierarhie și cu armata i-a adus în Sinoadele Ecumenice. Ierarhia nu a intrat chiar de bună voie în aceste Sinoade și asta trebuie să o spunem. Aceste Sinoade s-au făcut pentru că această componentă 1, a fost adusă cu armata într-o sală pentru a discuta aceste probleme ale Bisericii, în prezența componentelor 2 și 3, pentru ca nu cumva să plece sau să evite o soluționare corectă a problemelor. Și de ce a trebuit să fie adusă cu armata? Pentru că ierarhia are această problemă a încăpățânării în propria „autoritate teologică” în care le știe pe toate și mai bine decât toți, laitmotivul constant al istoriei, pe care îl auzim continuu de la ierarhie. Asta este problema care trebuie rezolvată de fiecare dată, orgoliul ierarhiei care trebuie depășit de o autoritate.

Care este problema pe care o avem astăzi în Biserică? Problema pe care o avem este că după 1850, a avut loc această mare transformare internă a Bisericii, instituționalizarea acesteia. Ce înseamnă asta în mare? Este simplu: ierarhia a scăpat de componenta 3 de control și a redus la minim contribuția decizională a componentei 2. Pe scurt, s-a consolidat enorm de tare puterea decizională, exclusiv în mâna ierarhiei, care a rupt deplin contribuția celorlalte componente și orice capacitate de control a deciziilor.

Ce este specific istoriei și acestor două milenii este capacitatea de corectare a deciziilor prin acest feedback și mecanism de monitorizare și control adus de Biserică. Pe scurt, astăzi ierarhia este infailibilă doar prin sine și este excepțional de vulnerabilă în fața unor decizii istorice greșite. Ce este de punctat este vulnerabilitatea decizională actuală a Bisericii, fără aceste componente de feedback instituțional și autoritate instituțională secundară.

Haideți să ne imaginăm o istorie a Bisericii Ortodoxe fără credincioși și fără împărat. Unde ajungem? La următorul punct de discuție, la catolicism.

Ce înseamnă această transformare pentru Biserică? Este simplu, astăzi suntem identic în poziția eclesiologică a catolicismului, a Apusului, începând cu secolele 4-5 – pentru că atunci au apărut în catolicism vizibil aceste manifestări de transformare, cu un primat care a început să ridice pretenții. De ce spun asta? Catolicii, în Imperiul Roman, datorită structurii de imperiu, au înțeles mai bine decât Răsăritul aceste mecanisme de putere. Și ce au făcut? Au scăpat în primul rând de componenta 3, de împărat, creând vicariatul, care asta spune, că papa Romei este peste împărat. Apoi au scăpat de credincioși, creând un sistem de caste, în care credincioșii nu au drept la opinie teologică. Iar apoi au creat primatul, care este de fapt o consolidare a deciziei teologice în două direcții, una internă, în care primatul este peste episcopii catolici, și a doua intra-Biserici, în care primatul este peste toate Bisericile, adică și peste Răsărit. Să tacă din gura întreaga Biserică e scopul final al acestor decizii din catolicism, să se poată ignora feedbackul Bisericii – prin promovarea unei abordări instituționale discreționare, printr-o putere centrală care și-a consolidat teologic întreaga putere în câteva roluri eclesiologice. S-a scăpat foarte rapid de critică și s-a consolidat puterea centrală excesiv.

Ce a destabilizat catolicismul în istorie a fost exact această schimbare de paradigmă, de la adevăr la putere centralizată, la argumente „putrede”, care distrug adevărul. Și de aici sunt invențiile primatului, vicariatului, care în esența lor sunt o alterare a sobornicității, a conlucrării în Biserică și o propunere a unor concepte de autoritate centralizată, care să își permită să stăpânească Biserica. Adică o trecere la paradigma unu vs. toți, menționată în lucrarea „Unitatea Creștină și Catolicismul” (Editura Agaton, 2022, lucrare disponibilă și online, pe acest site). Instituțional abia acum începe o discuție serioasă despre sistemele de management diferite ale Apusului față de Răsărit, dar și despre impactul acestora în istorie, și valoarea sobornicității în acest context. Sinodul adună ceea ce toți asumă și înțeleg în adevăr, nu definește de capul lui adevărul pentru toți, doar pentru că „Sinodul”, așa cum propune catolicismul. De aceea adevărul Sinodului trebuie să fie un adevăr văzut de toți și nu doar de un Sinod.

Pe scurt, catolicii au înțeles mai bine cum se fac astfel de transformări și le-au pus rapid în aplicare. Rezultatul? O distrugere deplină internă a catolicismului, care a început un traseu de cădere, prin schismă, erezie și înșelare – pentru că acesta este traseul catolic în istorie, în aceste coordonate.

Acesta este traseul eclesiologic al oricărei Biserici care refuză să discute și să corecteze problemele, printr-o ierarhie care se rupe de Biserică, care refuză să asculte și să primească feedbackul Bisericii. Se pare că Răsăritul nu a fost suficient de descurcăreț în timp în aceste jocuri, dar recuperează astăzi. Și traseul catolic în istorie, cu schismă, erezie și înșelare este traseul actual al Ortodoxiei, care merge din decizie în decizie, legate de acestea, până va trăi deplin într-o realitate catolică internă, fără să își dea seama. Până când catolicismul intern va fi noua realitate a Bisericii, printr-o ierarhiei harnică, grabnică spre schimbări majore, schimbări care nu au sens, ierarhie care nu are un duh ortodox autentic și care nu simte că aceste transformări continue sunt greșite. Și de asta îl vedem astăzi pe Boca în canonizare, pentru că nu mai există un duh ortodox care să simtă ce au zis părinții Bisericii, că A. Boca nu este o experiență ortodoxă, ci una catolică.

Astăzi, în Ortodoxie, suntem în catolicism instituțional curat, deși asta nu se vede chiar de oricine. Suntem identic în poziția eclesiologică a catolicilor. Nu sinodalitatea, ci credincioșii și împăratul sunt specifici acestei structuri a sobornicității și sunt mai definitorii în ce numim „sobornicitate”, decât ce se afirmă astăzi că „ierarhia într-o sală” este sobornicitatea Bisericii. Dar ierarhia nu a intrat niciodată de bunăvoie în acea sală, pe probleme majore. Mecanismele care asigură plenitudinea deciziei (întreaga Biserică) dar și feedbackul în deciziile mari sunt parte din sobornicitate – asta nu au înțeles catolicii, că este nevoie de o componentă critică din partea Bisericii, dar și de o componentă de mișcare a adunării Bisericii, și foarte superficial au eliminat ce nu trebuia eliminat.

Unde suntem astăzi în Ortodoxie? Într-o involuție de 2 milenii, în care începem istoria din secolele 4-5 a catolicismului. Am ajuns în secolele 4-5 ale catolicismului. Aceasta este esența autentică a acestui „centenar”, involuția Bisericii în primul mileniu, în secolele 4-5. E o realizare de menționat la acest centenar. Degeaba avem dogma, dacă instituțional am avut o regresie și o involuție de 2 milenii, dacă am stricat ce nu trebuia atins și dacă ne-am luat după catolici. Dacă s-a stricat cadrul deciziilor milenare ale Bisericii, atunci suntem într-o involuție cum nu au mai fost în istoria Bisericii. Și doar începem traseul din secolele 4-5 al catolicilor.

Ierarhia nu a înțeles că principala problemă de rezolvat astăzi în Biserică nu este calendarul, nu este Ecumenismul, nu este A. Boca, ci este păstrarea autentică a sobornicității, în această triadă decizională, păstrarea reală a mecanismelor decizionale, nealterarea nici cu o cirtă a modalității în care Biserica a luat istoric deciziile sale. Biserica a luat decizia sa în acest cadru, nu prin „sinodalitate”, cum într-o manieră simplistă este erijată astăzi orice explicație, doar pentru a înălța în mod fals și eronat rolul Sinodului prin sine la zidirea Bisericii, prin promovarea unui fals teologic, al unui Sinod care singur a luptat în stânga și în dreapta pe toate problemele Bisericii și le-a scos la liman. Se crează un fel de imagine a unui Sinod-erou, care a rezolvat doar prin sine toate problemele istorice ale Bisericii. Și doar vezi triumfalism instituțional care nu înțelege că deja am ieșit de pe drumul principal al Bisericii și suntem prin mlaștini de unde nu vom mai ieși instituțional – prin izolare decizională a Sinodului. Și se vede că la nivel de management instituțional nu se produce nimic, nicio teză, și nimeni nu reușește să se orienteze la nivel de management în această nouă realitate a Bisericii – adică o neînțelegere generală a realității de management în care trăim. Consultarea este un de facto în statul laic, dar și în Biserică, unde adunarea-dialogul ar trebui să fie parte din constituția Bisericii. Astăzi Biserica se erijează în putere centralizată, după model catolic, neînțelegând nimic din traseul catolic în istorie, schisma, erezia, înșelarea dar și protestantismele, care sunt generate prin privarea Bisericii de manifestare și exprimare eclesiologică autentică.

Înțelepciunea cea mai mare instituțională astăzi va fi reglarea acestui mecanism al sobornicității-unității decizionale. Cine va reuși aceasta, acesta va ajuta cu adevărat Biserica în viabilitatea milenară a acesteia. Un Sinod care nu a înțeles cum să organizeze aceste decizii majore ale Bisericii este doar un Sinod care a pierdut cârma Bisericii și care nu a înțeles că am ieșit de pe un drum principal pe care trebuia să fim. E un Sinod în care fiecare trage de cârma vasului Bisericii în ce direcție vrea. Și sunt mulți care trag în toate direcțiile de această cârmă.

Sobornicitatea Bisericii este și această capacitatea de corectare, care nu vine doar din ierarhie ci vine din componenta 2 și din componenta 3, care au împins componenta 1 să facă ce trebuie. Adunare, adunare, dar împinsă și cu armata și credincioșii în spate. Asta este istoria autentică a „sinodalității”. Ierarhia într-o sală, dar doar cu niște factori polarizatori ai acestei adunări și cu niște factori care mențin echilibrul „sinodalității”, factori care nu sunt menționați în discuție, pentru că nu convin. Aceasta este Biserica plenară, nu doar un discurs fad al „Sinodului”, care uită să menționeze toți contribuitorii, punându-se în față pe sine în acest act. Nicidecum doar Sinodul, ci întreaga Biserică – este un act de recunoaștere al contribuției întregii Biserici la actul decizional, în diferite forme,  act pe care trebuie să îl facem, pe care Sinodul uită de ceva vreme să îl facă, învățându-se greșit în ultimul veac cu retorica „Sinodului”. Avem chiar în Evanghelie o pildă despre cineva care era în față și spunea continuu că e drept și despre cineva care stătea mai în spate, necutezând să ridice privirea din pământ, foarte relevantă pentru discuția aceasta între Sinod și Biserică, pilda vameșului și a fariseului.

Să fie clar înțeles, deciziile majore și sustenabile ale Bisericii s-au luat nu de „sinodalitate”, ci de această triadă de putere, în care a existat o contribuție din partea întregii Bisericii, chiar dacă în „sinodalitate” au căpătat formă instituțională. Sinodalitatea a fost o instituție de exprimare eclesiologică, dezbatere și asumare eclesiologică a unui fond de analiză și discuții adus de întreaga Biserică. Sinodalitate elimină astăzi cu mare ușurință din discursul propriu componentele 2 și 3, pentru că evident, nu convine instituțional să ai și credincioși în forumul de discuție – însă aceasta este realitatea istorică a Bisericii și a actelor Bisericii, în care ai și credincioși și ai și un împărat. Cumva mentalitatea catolică pare să se impună astăzi și în Ortodoxie unde nu se mai înțelege nevoia de dezbatere plenară și se înțelege doar conceptul de forum redus de dezbatere.

Asta nu se înțelege astăzi în Ortodoxie și auzi un discurs încurcat, în care nu se știe ce cuvinte să mai fie folosite pentru a apăra conceptul de „putere centrală” în defavoarea conceptului de „putere a adevărului-argumentului în dezbatere”. Și astfel ajungem în Biserică în tot felul de „adevăruri ale puterii centrale” dar nu adevăruri ale Bisericii. Și A. Boca este un adevăr al unei puteri centrale, dar nu al Bisericii. Astăzi auzim în Biserică despre Sinod, dar nu despre adevăr.

Realitatea faptică a istoriei arată cum a funcționat de fapt Biserica, prin această triadă de putere și numai prin această triadă de putere. Această triadă a susținut ceea ce numim astăzi ecumenicitate, adoptarea unor decizii corecte, potențarea Sinoadelor Ecumenice care nu au apărut din senin, din bunăvoința episcopilor care să alerge de bunăvoie să discute problemele Bisericii. Episcopii cu greu au fost adunați în timp și pentru astfel de dezbateri a fost nevoie de multă putere să fie adunați. De aceea a vedea luate astăzi decizii majore în Biserică, decizii care ar trebui luate doar în această triadă, luate numai de „sinodalitate”, este derizoriu, văzând primul mileniu și rezultatele abordării discreționare ierarhice.

Este clar că tot ce produce de una singură sinodalitatea este egal cu un catolicism – catolicismul este un fel de „sinodalitate” a Apusului, care nu a înțeles nimic din nevoia de dialog și critică, de dialog integrat, care a folosit forța instituțională și nu critica-argumentul drept instrument de impunere teologică. Sinodalitatea se scufundă astăzi singură în catolicism, neînțelegând mecanismele instituționale autentice ale Bisericii, tăindu-și singură stâlpii de sprijin al deciziei pe motivul orgoliului instituțional și al „reușitelor” instituționale istorice. Apropo, reușitele instituționale istorice sunt pentru că aceste două componente, componenta 2 și componenta 3 au intervenit. Componenta 1 a făcut treaba cea mai simplă, a participat la dezbatere, componentele 2 și 3 au dus greul, au potențat direcția corectă și au potențat adunarea Bisericii – să nu ne mai amăgim, pentru că rolul ierarhiei pare să fie unul pasiv în fața unor adunări care au fost împinse din exterior.  Această adunare a Bisericii a fost potențată din exterior, nu din interior.

Instituționalizarea Bisericii trebuia să întărească veriga centrală a Ortodoxiei, sobornicitatea, dialogul între ierarhie și credincioși, nu doar să consolideze instituția Sinodului. De asta astăzi avem peste tot „Sinodul”, dar nu dialogul-adevărul. Se vede clar în această instituționalizare schimbarea de paradigmă a Bisericii. De aici vine această problemă a Bisericii, în care Sinodul a făcut ce a vrut cu statutul și efectiv a eliminat dialogul cu credincioșii în probleme mari, componenta de maximă importanță a statutului. Cel mai important punct al statutului era acesta, al acestui dialog intern. Sinodul a prevăzut de toate în statutut, dar a ocolit ce era mai important, asigurarea autentică a sobornicității Bisericii, dialogul intern al acesteia. Sinodul a ocolit punctul zero al funcționării Bisericii, dialogul intern. S-a ocupat doar de ce era irelevant, de partea operațională. Problema catolicilor în istorie nu este atât modul distinct de a gândi eclesiologic, ci este că nu au reușit să corecteze în timp nimic din ce era greșit. Or, în exact aceeași problemă este astăzi și instituția ortodoxă, în care datorită instituționalizării s-au acoperit toate vocile critice, care acum pot fi ignorate fără niciun fel de consecință.

Mai poți spune astăzi ceva ierarhiei care a scris statutul Bisericii pentru sine, în care ierarhia a scris acest statut pentru sine și a avut grijă să consolideze la maxim puterea ierarhică, „conform canoanelor” (sau mai bine zis selectând atent din canoane ce a convenit consolidării puterii ierarhului), dar neînțelegând nimic din echilibrul de putere și din mecanismele de putere ale Bisericii din timp? Și de aici avem o Biserică în care avem probleme majore în ultimul veac, produse de ierarhie, în care credincioșii nu pot face nimic, pentru că statutul actual a cimentat pe veci o castă ierarhică infailibilă în fața Bisericii.

Evenimentul transformator al întregii Ortodoxii, din ultimele veacuri, este această instituționalizare. Astăzi suntem identic în poziția eclesiologică a catolicilor din primele veacuri, în care s-a realizat fără ca Biserica să înțeleagă, o transformare internă majoră în Biserică, transformare care este cel mai mare act de distrugere posibil comis asupra Bisericii, în ultimele două milenii. Pentru că ne aduce intern în poziția eclesiologică a catolicilor, într-o incapacitate instituțională de corectare. Biserica nu funcționat niciodată așa, cu ierarhia de capul ei. Ce se propune astăzi în Biserică este o utopie, o mentalitate catolică. 2.000 de ani mărturisesc o Ortodoxie în această triadă de putere, nu o Ortodoxie cu management catolic. Am întors toată istoria Bisericii pe dos în această instituționalizare.

Această instituționalizare este cea mai mare problemă a Bisericii a ultimelor două milenii. Pentru că a însemnat o reorganizare deplină internă la nivel decizional și ne-a plasat în poziția catolicilor. Nu a fost făcută corect, în spirit ortodox și a fost făcută în spirit catolic. De fapt nu s-a înțeles spiritul ortodox și cum a funcționat Ortodoxia, s-a înțeles doar ceea ce și catolicii au vrut să audă, „puterea centrală”, s-a eliminat rapid din statut orice capacitate de decizie din partea credincioșilor și am ajuns catolici din ortodocși. A afectat ce era mai de valoare în Ortodoxie, „sobornicitatea”, exact rădăcina, esența Ortodoxiei, mecanismul corect decizional, prin feedback și potențare exterioară (credincioși și împărat), și ne-a dus în sistem decizional catolic, centralizat. A fost afectat însuși Crezul ortodox, care afirmă ca valoare legată de unitatea Bisericii sobornicitatea, o lucrare într-un anumit mod a Bisericii. S-a lucrat la Biserică până a fost făcută după chipul patimilor unora, în stil catolic. Păi e logic, mulți gândesc în sistem „puterea centrală” și nu înțeleg fundamentul Ortodoxiei, dialogul-adevărul văzut de întreaga Biserică. S-au tăiat două legături fundamentale ale managementului ortodox și am ajuns în catolicism.

Sinodul poate spune încontinuu că „noi Sinodul”. Foarte bine, dar nu ați făcut în istorie cele drepte – o realitate și a zilelor de astăzi. Ci a trebuit de nenumărate ori să fiți adunați și împinși să faceți cele drepte. Nu de bunăvoie ați făcut ce s-a făcut în istorie, ci cu armata în spate. E o diferență de la a putea la a face. De la putere la dreptate e cale lungă. Acolo a trebuit să fie prezentă și Biserica, și armata, și împăratul, pentru ca Sinodul să facă cele drepte.

Aceasta este marea problemă instituțională pe care BOR o are astăzi. De aici sunt posibile astfel de inițiative peste noapte și astfel de mari transformări. Și de aceea Bisericile vor cădea, fiind toate afectate de aceeași transformare, care le pune pe toate în poziție de vulnerabilitate. Și de ce Scriptura menționează „Bisericile”? Pentru că toate vor fi afectate de o transformare identică. Nu e o problemă doar a noastră, e o problemă generală, care trebuie înțeleasă în esența sa. Și înțelepciunea Bisericilor va fi să înțeleagă cum să păstreze deciziile majore în spiritul ortodox – iar asta s-a făcut numai într-o participare plenară a întregii Biserici.

BOR este astăzi în fruntea tuturor Bisericilor la capitolul inovații, la capitolul de a sta în fruntea ideilor de transformare, inovare, fugit după iluzii, calendare, ecumenisme, unități și alte idei. BOR este în fruntea Bisericilor care aleargă în toate direcțiile, fugind după amăgirile inovațiilor de astăzi.

Salvarea Bisericii în zilele de astăzi și într-o astfel de transformare instituțională majoră este conservatorismul și dialogul instituțional intern. Nu miști un deget astăzi, dacă vezi că lucrurile nu sunt așezate corect și mai bine nu faci decât să faci. Or, în BOR, se fac lucrurile în forță, peste noapte, fără nici cel mai mic discernământ. Calendarul, Ecumenismul și A. Boca sunt astfel de decizii luate fără discernământ, peste noapte, cu impact major eclesiologic, legate de schismă, erezie și înșelare. BOR este o instituție într-o profundă efervescență în ultimul veac, în care face de toate, într-o reconstruire totală internă: calendar, Ecumenism, Sinodul din Creta, nenumărați sfinți. O agendă de transformare uriașă, cu decizii care ne apropie enorm de mult de schismă, erezie și înșelare.

În paralel, vedem Biserici care văd aceste probleme și care le abordează cu mult mai mult discernământ. Muntele Athos pare să fie un far călăuzitor cu mult discernământ în toate aceste probleme. În calendar a adoptat poziția conservatoare. În Ecumenism a adoptat mai multă rezervă. În toate aceste probleme muntele Athos pare să fie la înălțimea cerută de astfel de decizii unice și istorice ale Bisericii. Cineva nu a înțeles tipul de management practicat de muntele Athos și de ce acest tip de management este cu mult mai potrivit și adaptat contextului de astăzi al Bisericii. Muntele Athos are un management mult mai adaptat spiritului ortodox și se pare că are învățate bine valorile ortodoxe – este un exemplu de management pentru întreaga Ortodoxie. Păcat că nu se înțelege așa ceva.

Din greșeală în greșeală până la căderea finală. Se va găsi în acest șir de erori instituționale un ierarh în istorie, care să dea Bisericii lovitura de grație, așa cum și în canonizarea lui A. Boca vedem că patima de peste de peste 20 de ani a unui ierarh, de insistență, s-a soldat cu o canonizare.

Aceasta este ierarhia Apocalipsei, care lucrează toate acestea ale căderii Bisericii. Apocalipsa Bisericilor este legată de această transformare internă produsă acum 2 veacuri. Marele eveniment așteptat de credincioși, Apocalipsa Bisericilor, nu va fi un eveniment mistic, ci unul de transformare internă, în care decizii de management vor fi luate în rafală, unele după altele, greșite. Adică exact ce vedem în Ortodoxia românească în ultimul veac. Să nu mai aștepte nimeni marele eveniment mistic al Apocalipsei Bisericilor ci să revină cu picioarele pe pământ și să caute la o abordare de management instituțional nefezabil, cu decizii de management de impact, la nivelul întregii Biserici. Acest eveniment s-a întâmplat deja. Privim astăzi la ierarhi care lucrează cele ale Apocalipsei, neînțelegând de fapt ce ar trebui să facă, neavând experiență de management și nici un duh ortodox care să simtă direcția Bisericii în toate aceste probleme. (Nici ca Athosul nu gândesc, dar nici management nu știu.)

Aici este de fapt localizată Apocalipsa Bisericilor, despre care vorbește Scriptura. Din păcate, sunt prea puțini manageri în Biserică să observe asta și să pună în evidență această transformare internă a Bisericii. Însă dacă managementul nu îl putem înțelege, trebuind o pregătire de management specifică, putem privi la muntele Athos și la abordarea mai coerentă de management, precum cea pe care o teoretizez, care este de fapt direcția corectă de management a Bisericii în aceste veacuri – iar deciziile de management ale muntelui Athos confirmă tot ceea ce spun.

Se pare că experiența duhovnicească a muntelui Athos servește cu mult mai bine la un management aliniat unui duh ortodox, care înțelege mult mai bine prioritățile de management ale Bisericii, decât o titulatură de ierarh. Și sunt mai multe Biserici care au adoptat un conservatorism și o abordare de management aliniate acestei perspective propuse. Și aici ai două opțiuni, ori ai experiența duhovnicească a Athosului și simțire curată ortodoxă și nu te împiedici în decizii, ori știi management la un nivel impecabil, macro, organizațional-instituțional, să nu încurci Biserica și să poți călăuzi întreaga Biserică într-o direcție corectă. Dar în BOR nu avem nici una și nici alta. Rezultatele din ultima sută de ani se văd. Avem suficienți administratori-funcționari, cu multă hărnicie, dar nu avem nici duhovnici și nici manageri. Deciziile luate în ultimul secol confirmă ce spun.

Care este soluția acestei transformări periculoase, care ne aduce într-o epocă nefirească pentru Biserică? Pentru că starea actuală a Bisericii nu este una sustenabilă, firească, una precum a fost timp de două milenii. Ce trebuie făcut instituțional pentru a rezolva acest dezechilibru instituțional de putere? Conservatorismul și acest mecanism exterior de forțare a dialogului intern în Biserică, pentru că de fapt aceste componente 2 și 3 au forțat acest dialog (când ierarhia nu l-a vrut), ar trebui exprimat instituțional. Pe scurt, ar trebui să existe o instituție autentică a dialogului cu credincioșii, între Sinod și Biserică, și un mecanism care să poată fi activat și de credincioși, pentru a putea avea acest dialog mult necesar Bisericii. Aparatul administrativ actual asigură doar o funcționare operațională, are atribuții operaționale și nu are legătură cu deciziile de impact ale Bisericii.

Centenarul trebuie legat de apocalipsa instituțională construită, nu de altceva. Ce trăim astăzi este o distrugere sistematică a Bisericii. Centenarul Bisericii ascunde în spate o mare dramă, legată de calendar, Ecumenism și A. Boca. Și asta nu se înțelege. Nu trăim o realitate a unui eden instituțional ci a unui iad instituțional în care patima ajunge adevăr. Este un centenar groaznic, în care diferite patimi au lucrat după bunul plac în Biserică. Aceasta este realitatea acestui centenar. Calendarul este o o patimă a impunerii peste noapte, fără discernământ. Ecumenismul este o patimă instituțională care nu a înțeles problema de rezolvat (rezolvată în alte lucrări publicate și cu totul altfel decât a propus instituția, problema unității creștine fiind deja adresată dar într-o manieră metodică și diferită de ce este în istorie). A. Boca este o experiență neortodoxă, introdusă în Biserică pentru patima unor ucenici. Patima și puterea instituțională au ajuns adevărul Bisericii – exact ca în catolicism. Înainte nu se putea asta, iar în istorie credincioșii aduceau poziții, care erau susținute în dialog de împărat, erau discutate. Acestea cu realizările mărețe ale centenarului sunt iluzii totale. Centenarul Bisericii este o realitate grozavă, dacă este privită la nivel de management.

Acel eveniment major așteptat de toată Biserica, legat de căderea Bisericilor, s-a întâmplat deja, acum aproape două secole, și a așezat toate Bisericile într-o stare de vulnerabilitate internă. Acum e doar înțelepciunea fiecăreia, cum își gestionează intern poziția de vulnerabilitate decizională și cum va reuși ierarhia Bisericii să renunțe la orgolii pentru a discuta onest problemele Bisericii. Acum ține de înțelepciunea fiecărei Biserici să își gestioneze intern, disciplinat, prin dialog, problemele. Și se vede că există Biserici care au adoptat o abordare mai conservatoare pentru a nu distruge ce s-a construit 2 milenii. Distrugerea Bisericii se va face prin decizii unice, de impact, precum A. Boca (controversată, cu două poziții distincte foarte puternice), decizii care nu ar trebui luate chiar oricum, doar prin „puterea centrală” – istoria arată că acest sistem de decizie nu funcționează și e greșit. Sobornicitatea e conceptul decizional superior, iar sobornicitatea ortodoxă aduce toate componentele la un loc în teorie dar și în practica istorică vizibilă a primului mileniu – mare păcat că astăzi s-a învățat pe de rost sloganul „Sinodului”, adică sloganul „puterii centrale” și nu se mai înțelege sobornicitatea.

Astăzi doar începem să așteptăm naivitatea Bisericilor și căderea lor, una câte una, prin neatenție și prin „energie administrativă” – aviz amatorilor, să pui oameni cu multă energie administrativă în poziții ierarhice, pentru a mișca Biserica cu multă energie în toate direcțiile, în loc să pui duhovnici care să tempereze și să gândească de zece ori un lucru mare, cum muntele Athos face. Dacă ai prea multă energie și profile de acest tip în Sinod, e clar unde va merge Biserica pe termen lung – dacă se promovează doar competența administrativă, e clar că temperamentul instituțional general va fi unul neacordat corect cu o necesitate de stabilitate pe termen lung a Bisericii. Dacă se pune Biserica pe steroizi administrativi, e clar unde o să meargă. De aceasta tot felul de oameni cu energie administrativă exagerată numesc după chipul lor alți administratori la fel de energici, creând un temperament instituțional general nealiniat cu valorile ortodoxe. De asta este mai bine să numești duhovnici echilibrați ca ierarhi și preoți, decât administratori pricepuți. Biserica are nevoie de o pondere mai mare de echilibru decât de energie în Sinod. Și când mentalitatea administrativă iese din fiecare por al Bisericii, se vede încotro mergem ca Biserică, atunci când te uiți la muntele Athos, în ce direcție merge.

Dacă faci o statistică astăzi în Sinod, e vreun ierarh fără „energie administrativă” serioasă? Pai dacă tu ai numit în timp numai oameni de acest tip, mai e Sinodul un factor de echilibru? Ce valoare ai promovat în Sinod și în Biserică, echilibrul și spiritul ortodox, duhovnicia serioasă, sau forța administrativă, funcționarul destonic?

Pentru ce îl alegi pe ierarh, pentru administrație bună, sau pentru duhovnicie și echilibru? Și când ai nevoie de o decizie duhovnicească în Biserică ce faci, pentru că nu o să ai cu cine să o discuți (adică exact cazul Boca)? Și aici este diferența între muntele Athos și Ortodoxia românească, unde duhovnicia serioasă este chintesența experienței atonite și de aici izvorăsc toate cele bune, spre deosebire de Ortodoxia românească unde e suficientă administrația și restul se subînțeleg. De asta muntele Athos cu ochii închiși merge în toate aceste probleme ale timpului actual, iar Ortodoxia românească nu nimerește niciuna dintre acestea corect, nu rezolvă nimic și face greșeli una după alta, ascunzându-se în spatele „puterii centrale”.

Tot Ortodoxie e și în muntele Athos, dar una care gândește profund duhovnicește și profund aliniat la valorile ortodoxe, învățate și asumate corect de muntele Athos, care asta face, mărturisește continuu în toate deciziile luate aceste valori ortodoxe. Acea Ortodoxie nu se ascunde în spatele titulaturilor ierarhice dar nimerește calea dreaptă cu mult mai bine decât toate titulaturile ortodoxe românești la un loc. Sinodul BOR nu reușește să aibă o direcție corectă, precum muntele Athos are în paralel. De ce? Pentru că s-au numit administratori care nu înțeleg profund actul ortodox și nu duhovnici. Pentru că după instituționalizare s-a promovat profilul de administrator și nu profilul de duhovnic și de aici greșeli pe bandă rulantă. Nu are nicio legătură ce se face în Ortodoxia românească în multe subiecte cu o abordare coerentă, văzută în muntele Athos.

În Bisericile care le vei vedea mai energice, acolo vor apărea căderi. Acolo se vor pune în aplicare agende de renovare internă a Bisericii, de distrugere a stâlpilor dogmatici de susținere, de înlocuire a becurilor și luminilor cu variante orientale mai ieftine (precum în Boca), de schimbare a furnizorului de energie cu unul mai potrivit. Și trimiți câțiva ierarhi la renovat în Biserică, unii la „îmbunătățit” dogmatica, unii la înlocuit mistica, unii la noi lumini și „sfinți” care să aducă lumini orientale, cu hipnoză și spiritism. Toți cu multă energie administrativă, puși pe lucrare și hărnicie – doar de asta au fost numiți acolo. Și Biserica ajunge să cadă. Iar în ultima sută de ani în BOR s-a auzit doar „administrație și energie administrativă”. Forță maximă, nu echilibru maxim. Asta ca să se înțeleagă pe ce cale am pornit instituțional în ultima sută de ani. Iar cartea de căpătâi astăzi este „Îndrumătorul administrativ bisericesc”, biblia instituțională actuală. Asta este valoarea instituțională actuală, exprimată foarte precis într-o carte de căpătâi a instituției ortodoxe românești care și-a pus în scris coordonata instituțională principală pentru viitorul său.

Meșteritul ierarhiei prin Biserică, în pragul Apocalipsei, ne va duce unde nu trebuie. 2.000 de ani s-a construit în Biserică. După instituționalizare Biserica nu are nevoie de renovări. Este bună așa cum era, nu are nevoie de lumini false, de becuri noi, orientale, precum A. Boca.

Dialogul intern este salvarea Bisericii astăzi. Dar noi nu avem astăzi dialog în Biserică. Dialogul este doar mult trâmbițat în toate direcțiile, dar de fapt este doar o demagogie instituțională. Această demagogie este problema care va încurca Biserica și trebuie marcată prin termenul corect, pentru a nu mai fi ascunsă sub retorici meșteșugite. Peste tot în predici auzi despre „dialog”. Dumnezeu știe ce se vrea să se spună acolo, că în Biserică nu avem acest dialog. Despre ce se vorbește în mod real în acele predici este monolog instituțional, un termen mai potrivit pentru ce se întâmplă astăzi în instituție.

Intern Biserica este distrusă pas cu pas și este pus în pericol acest echilibru al pozițiilor autentice ale Bisericii. Și se ajunge la decizii luate cu patimă și nu se mai pot alinia deciziile corecte ale Bisericii. Când vezi în Biserică personalități care aleargă 20 de ani cu o canonizare pe la toate ușile posibile, poate poate rezolvă ceva, la toate televiziunile și în mass-media, e clar că vorbim de patimă, nu de Biserică. Așa s-a făcut canonizarea lui A. Boca, alergând prin toată Biserica și strigând „Boca, Sfânt, Canonizare!” și  „Mulțimi, Canonizare, Boca!”.

Când vezi un singur om că aleargă 20 de ani cu o canonizare în brațe prin Biserică e clar că ai o problemă de rezolvat. Pentru că instituția este vulnerabilă astăzi, s-a putut produce această canonizare printr-un compromis de credință, rodul acestei vulnerabilități instituționale. Altfel nu se putea produce. Această canonizare este unul dintre semnele acestei slăbiri și vulnerabilități instituționale, care permite ca patima și nu adevărul să triumfe în Biserică, slăbire care permite ca instituția să acționeze discreționar, în pofida cunoașterii adevărului de credință, că A. Boca nu poate fi canonizat.

Am scris deja despre aceste lucruri în volumul publicat, De ce Biserica Ortodoxă nu îl poate canoniza pe Arsenie Boca. Sper să se audă și să se înțeleagă, înainte de a fi prea târziu. A. Boca este doar încă un pas spre o cădere a Bisericii. Astăzi trebuie să discutăm pe față toate aceste probleme, pentru ca mâine să nu fie prea târziu. De aceea trebuie să folosim în acest discurs termenii corecți și nu un discurs diluat.

19 Februarie 2025,

Doru Nastasă

A apărut o modă a canonizărilor pe bandă rulantă, în care se bonusează parcă a avea cât mai mulți sfinți canonizați, de parcă ar conta producția internă de sfinți a Bisericii. Mai are valoare în ochi credincioșilor un sfânt, dacă acest lucru este banalizat atât de tare încât se canonizează pe bandă rulantă, în grupuri uriașe, încât nu mai știi ce este acolo și care este valoarea individuală a fiecăruia? „Scarcity creates value”: raritatea creează distincție și valoare.

Astăzi distrugem instituția „sfântului” în aceste abordări de canonizare, în care credincioșii ajung să înțeleagă că sfântul e doar un oarecare, cu legături diverse cu credința, care a stat câțiva ani la închisoare și apoi a ajuns în calendar. Această abordare de banalizare a canonizărilor nu este sănătoasă pentru Biserică. Ar trebui o mare grijă în sublinierea fiecărei canonizări care ar trebui făcute cu mare acrivie și cu mare atenție, să fie înțelese corect de comunitate.

Canonizările au ajuns astăzi un banal act al Bisericii, fără valoare, în care credinciosul nici nu mai este interest de numele celui canonizat și asta printr-o practică excesivă, pentru dovedirea administrativă a instituției că „a canonizat mulți sfinți”.

Mai puțini sunt mai mulți în conștiința Bisericii. Mesajul transmis curent de institiție în acest șir nesfârșit de canonizări este unul simplu: credincioși la fel ca restul, care au stat în pușcărie,  pentru că în graba de a face sfinți instituția nu a mai articulat corect în conștiința crednicioșilor ce a făcut fiecare dintre cei propuși. A avut loc o devalorizare largă a instituției sfântului ortodox printr-o practică excesivă. Ce e prea mult e prea mult. Dar nimeni nu mai observă asta.

Trebuie și discernământ și să înțelegi precis cum transmiți în fiecare act făcut un mesaj corect Bisericii. Astfel de valuri de canonizări par frumoase, fiind parte dintr-un triumfalism instituțional, dar banalizează în conștiința credincioșilor acest act. Mai bine zero canonizări la centenar și acestea făcute într-un firesc al vieții Bisericii, mai bine pus accent pe un act corect, decât pe un show triumfal. Este mai importantă pentru o canonizare să fie făcută individual, pentru a nu banaliza și pentru a atrage atenția asupra acestui act distinct, asupra importanței pentru Biserică, decât să se marcheze de către instituție că a mai pus câțiva sfinți în lista de sfinți.

Astfel de abordări banalizează toată instituția sfinților și a actului de canonizare, procedându-se incorect de către instituție. X-ulescu e sfântul 12 din listă. Frumoasă abordare. Valoarea lui pentru Biserică este că e al 12-lea în listă. În loc să se sublinieze individualitatea, unicitatea, importanța sa pentru Biserică, să înțeleagă Biserica ce e cu el, sfinții sunt propuși într-o listă, cumva pierzându-și identitatea într-o listă atât de mare, în care nu mai poți avea o identitate. E de discutat cum prioritățile instituției de promovare sunt mai importante decât un discernământ ortodox sănătos, în care mai puțin e mai mult.

Canonizați, canonizați, dar a înțeles Biserica ce e cu aceștia individual? Ce au înțeles credincioșii din aceasta? Că este bine să fii într-o listă? Modelul de sfințenie „pe listă”?  Nu mai înțelege nimic Biserica din astfel de acte. Nu mai înțelege valoarea de model, de ce a fost pus acolo cel propus. Se pare că impusul administrativ instituțional șterge din discernământul teologic și duhovnicesc autentic ortodox și îl înlocuiește cu ceva ce nu este logică ortodoxă. Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Sfânta Maria Egipteanca, fiecare dintre aceștia sunt unici în Ortodoxie și aduc un mesaj unic. Biserica Ortodoxă subliniază această individualitate și model individual al fiecăruia.

O abordare sănătoasă asupra acestor acte era să nu fie acoperite de triumfalisme și evenimente de acest tip, precum un centenar instituțional, care este un eveniment important care trebuia legat de traseul Bisericii și nu încurcat cu diferite canonizări, pentru a nu se devia și disipa atenția Bisericii de la canonizare. O canonizare e un eveniment mai important decât un centenar. Mesajul transmis într-o canonizare e unul teologic, mesajul transmis într-un centenar e diferit. Nici din centenar nu s-a înțeles nimic, nici din canonizări nu a ieșit nimic. Un centenar care a avut de toate. Ca la români.

Găsești astăzi inițiative susținute cu hărnicie, găsești astăzi pregătiri de liste de sfinți ortodocși, dar nu găsești înțelegerea că fiecare canonizare este un mesaj individual și un act individual în Biserică, subliniind un lucru unic în Biserică, devenind un model pentru Biserică. Astăzi trăim pentru acest ciclu administrativ instituțional, o formă fără fond, trăim fără a mai fi cuplați la fondul ortodox al acestui tip de evenimente, pierdut undeva în această administrație care acoperă duhul ortodox al acestui tip de evenimente.

Ce înțeleg credincioșii din aceste canonizări? O devalorizare totală, în care dacă ai stat puțin în închisoare ești bun de canonizare. Indirect, astfel de mesaje se transmit credincioșilor, din împachetarea greșită a comunicărilor în astfel de evenimente. Întreb și eu, poate credinciosul să memoreze mai mult de 2 nume din acea listă și știe mai mult de 2 nume după această canonizare? De asta și A. Boca a putut fi canonizat, pentru că a fost strecurat undeva, într-o listă, pentru a nu atrage atenția prea mult.

Într-o canonizare se evidențiază personalitatea, unicitatea, importanța , nu blocul, nu lista, și asta ca să rămână în conștiința credinciosului actul de canonizare. Totuși este o performanță să ai 16 nume într-o listă. E multă muncă depusă în acea listă. Este cu siguranță o laudă internă instituțională pentru mulți această listă. Dar totul e disipat ca înțelegere în conștiința credincioșilor. Pentru că totul se diluează ca semnificație și relevanță. S-a făcut ceva împărțit la 16, nu înmulțit cu 16.

Au înțeles credincioșii ceva din fiecare canonizare, din viața celui canonizat? Cu siguranță că nu au avut timp și de astfel de amănunte. Doar detalii. 16 canonizări, zero asumări autentice de către Biserică. Poate doar a lui A. Boca, susținut de corul lui de susținători, care nu era interesat de lista de canonizări ci de acest idol. Mai ales A. Boca nu trebuia scăpat în această listă, pentru a nu distrage atenția de la eveniment și de la restul canonizărilor.

Iar canonizarea este un eveniment unic, să aibă timp mintea credinciosului să petreacă alături de sfânt, să înțeleagă de ce e relevantă viața acestuia, să capete evlavie, să învețe ceva de la el, să aibă și un efect pedagogic, să aibă timp credinciosul să se aplece cu atenție asupra acestui eveniment. Nu să parcurgă o listă de sfinți, dar fără relevanță și distincție, fără să fi asumat nimic. Și unde este acea bucurie a întâlnirii cu un Sfânt în canonizare, să ai timp să îl cinstești, să meditezi la viața lui, să gândești puțin experiența? Nu să ai disipată atenția în 16 locuri. Proslăvire, nu expediere într-o listă. Canonizări cu zero efect în rândul credincioșilor.

De asta ar trebui evitate blocurile de canonizări, să poată fi primite, receptate autentic de credincioși. Instituțional ai bifat undeva o bifă, că sunt canonizați;  și a înțeles poporul ceva din asta? Sau nu mai contează poporul, cât timp institiția și-a bifat agenda internă?

O formă fără fond. Una câte una, nu 100 odată. Așa nici centenarul nu l-a înțeles nimeni, pentru că nu a fost timp de discutat valoarea actului (și erau multe de menționat aici), nici pentru sfinți nu a fost timp de discutat cu Biserica ce este cu ei, nici pentru Boca nu a fost timp să se discute cu Biserica de ce s-a luat această decizie. Și s-a făcut o mare gramadă de evenimente, fiecare din instituție cu durerea lui și toate pe spinarea centenarului. Multe a dus centenarul acesta în spate, încărcat din greu, fiecare cu ce a putut să își rezolve din problemele avute. Lucruri făcute să fie făcute, nu să fie transmise Bisericii într-o ordine firească.

17 Februarie 2025,

Doru Nastasă