Autor: Doru Nastasă

Arsenie Boca antroposof. Drăgănescu, inițierea Bisericii în antroposofie

Memoriu către Sinodul Bisericii pentru oprirea cinstirii ca Sfânt a lui Arsenie Boca și pentru scoaterea acestuia din lista de Sfinți ai Bisericii

Teza harului necreat/creat în Ortodoxie/catolicism este una deosebit de importantă, reprezentând o paradigmă de poziționare diferită față de divinitate între ortodoxie și catolicism, dar și arianism.

Harul creat catolic este rupt de Ființă, este doar o materie spirituală numită „har”, care se presupune că este legată cumva de divinitate și transferă de la Aceasta ce numim îndumnezeire, slavă, lucrare, devenind doar o energie creată, trimisă de Dumnezeu omului.

Harul este în Ortodoxie legat de Ființă: „Sfântul Grigorie Palama este cel care definește în cele din urmă harul dumnezeiesc drept acea lucrare a lui Dumnezeu ce coboară în chip iubitor de oameni pentru mântuirea celor care se învrednicesc de unirea cu Hristos.” „Astfel, pe de o parte ființa e întreagă în fiecare lucrare, dar pe de alta ea rămâne ca un izvor infinit care se poate manifesta totdeauna întreagă în alte și alte moduri și lucrări. Pe de o parte, ființa e deci întreagă în fiecare lucrare, pe de alta, nu se epuizează în acea lucrare, rămânând ca un izvor capabil de alte și alte moduri de a se manifesta în alte și alte lucrări.” (bibliografie)

De ce nu se poate obține convergență între ortodocși și catolici pe această teză? Deoarece este necesară o perspectivă diferită de abordare a discuției față de perspectiva istorică și sunt necesare câteva completări pe care am încercat să le aduc în lucrările scrise pentru subiect.

Care este punctul de plecare al discuției? Trebuie să înțelegem ce dorim de la această teză. Discuția este în esență extrem de simplă, pentru că noi căutăm o singură informație legată de har. Teologia caută o singură informație în această discuție. Și ce este de clarificat, sau mai precis pe ce trebuie pus accent este întâi calea pe care această informație este produsă în catolicism și ortodoxie, pentru a pune în evidență în a doua parte a discuției consecințele teologice apărute.

Pentru a putea structura discuția, am considerat necesar să încerc să reconstruiesc teza de la zero și să văd unde ajung. Dacă dorești să construiești teza de la zero atunci trebuie în primul rând să te întrebi ce cauți, în acest caz o singură informație, apoi să vezi unde este prezentă, să vezi ce spune divinitatea despre acest lucru, iar apoi să verifici consecințele dogmatice. O întrebare fundamentală a tezei este cum cauți informația, în Scriptură și la Sfinții Părinți (cum spune Sf. Grigorie Palama) sau deductiv, cum propun catolicii?

Abordarea firească în construirea tezei a fost să văd tipurile de informație existente (direct, indirectă, deducție logică, intrinsecă, experiență) și să văd ce spune divinitatea despre lucrare, care este raportarea divinității despre har. Așteptarea mea este că dacă există informație despre har să o pot găsi în discuțiile în care divinitatea vorbește despre har iar apoi în teologiile aferente.

În toată Scriptura sunt găsite informații de raportare între divinitate și lucrarea Sa, dar și o abordare programatică a discuției despre har. Divinitatea enunță harul ca având importanță/condiție existențială, anunță în Ioan 17 un model de unitate intratrinitar extins prin slava pe care Dumnezeu o împărtășește omului, creează un model de unire intratrinitar împărtășit și omului dar altfel, anunță un criteriu al unirii dar și un principiu al unirii împlinit în har. Sfântul Grigorie Palama menționează în teza sa mai multe paragrafe unde se vede clar această raportare. La fel, Ortodoxia construiește folosind teologiile unirii/unității, a chipului și asemănării, a participării, dar și a experienței, în care această informație trebuie să apară în toate aceste teologii.

Construind discuția în acest mod se ajunge la teza Sfântului Grigorie Palama, care a abordat această structură în teză, deși nu explicit. Ortodoxia urmează acest mod de a gândi teza, folosind câteva categorii de informații.

Cum a construit catolicismul propriul argument al harului creat? Prima afirmație pe care catolicismul o face greșit este că nu există informație pe subiect. Catolicismul nu înțelege de unde această informație se recuperează, deși discuția despre har este supra-licitată și supra-stresată informațional în Scriptură și la Sfinții Părinți. Deși există această raportare în Scriptură (oare de ce?), deși divinitatea abordează programatic această discuție (nefiind una întâmplătoare), catolicismul face o afirmație extrem de puternică, spunând că nu există informație pe acest subiect, deși în paralel teologia harului are nenumărate informații aduse în Scriptură.

După ce face această afirmație, catolicismul pornește pe o cale de deducție logică și încearcă să construiască un argument natural, o logică deductivă, într-un plan al existenței unde nu putem lucra în acest mod. Încearcă să deducă cele despre divinitate, folosind ceva de lângă divinitate, de lângă har, sau de lângă natură (fire).

Catolicismul are 3 discuții paralele pentru acest subiect, ipostasuri ale aceleiași probleme, prin care în paralel ajunge deductiv la aceeași concluzie greșită:

1. 1. Folosește teza lui Achindin, a simplității Ființei. Teza lui Achidin în mare are ca eroare fundamental de naturarea poziției simplității Ființei în poziție de auto-conținere și izolare. Prin denaturarea acestei poziții, Achindin și catolicismul extrag greșit o concluzie de „nimic necreat în afara Ființei, deci harul este creat”, prin negație logică, într-un plan al existenței (dacă poate fi numit astfel) în care nu putem lucra astfel.
   2. Al doilea ipostas catolic greșit al problemei este cel al gratuității absolute a harului. Catolicii denaturează poziția gratuității absolute într-o poziție de inutilitate absolută (pentru că aceasta este poziția de lucru catolică în logica deductivă pornind de la gratuitatea harului), deducând logic că harul nu este necesar, deci este creat. Aici folosește natura drept un instrument pentru reflexie și oglindire, un instrument pentru echivalarea gratuității în inutilitate, un instrument de translatare între atributele de gratuitate și creat. Catolicismul începe crearea de instrumente în natură pentru a obține informație despre divinitate.
   3. Al treilea ipostas catolic greșit al problemei este cel al naturii pure, al unei naturi care este autonomă, perfectă. Iar această perfecțiune atrage ca și consecință că harul nu este necesar, deci este creat. Din nou, natura este folosită pentru reflexie și oglindire a ceva despre divinitate, într-un argument natural.

Catolicismul repetă aceeași greșeală, denaturează poziții teologice la nivelul Ființei, harului dar și a naturii, creând poziții de izolare, pe care apoi le introduce într-o logică deductivă pentru a deduce o lipsă de necesitate, transformată apoi în caracter creat. Informația de „creat” în catolicism nu este una directă, ci este una extrasă, fabricată prin introducerea anterioară a acesteia în diferite poziții alterate, a simplității Ființei înțeleasă ca auto-conținere și izolare, a gratuității absolute a harului înțeleasă ca inutilitate absolută și a naturii perfecte înțeleasă ca autonomie absolută. Eroarea rădăcină a catolicismului este ipostasul-conceptul folosit pentru deducere, crearea unei poziții alterate în care se introduc diferite informații premisă ascunse, extrase apoi ca fiind caracter creat pentru har. De aici catolicismul își ia informația, nu din Scriptură, sau mai bine spus aici fabrică această informație. De aceea ce trebuie pus în evidență specific este mai ales poziția alterată creată, unde în mod fals sunt introduse informații premisă greșite.

Decât să o fi luat pe o cale de deducție mai bine spuneau că nu au informație. Însă preluând silogismul achindinist au fost nevoiți să continue pe o cale a unui argument natural și au ajuns în nenumărate speculații teologice, legate de gratuitatea absolută dar și de natura desăvârșită. Teologia catolică a harului creat este doar o sumă de teorii și speculații teologice, un amalgam în care discută despre esență, reflexie, oglindire, atribute, creând în final o logică deductivă atât de complexă încât nici ei nu o înțeleg, dovada fiind nenumăratele volume publicate în catolicism pentru har, teorii extravagante pe subiect.

Care sunt consecințele teologice ale aceste teze pentru catolicism? Catolicismul nu înțelege actul de unire cu Dumnezeu, consideră omul rupt de Ființă, consideră că omul este alături de o materie spirituală numită har, alături de un reprezentant, de o dumnezeire prin imitare, la distanță, reprezentativă. Și nu are un principiu de unire între această materie spirituală și Dumnezeu. Nu înțelege paradigma omului în existență. În esență neagă sensul vieții, de alipire la Dumnezeu, de înaintare în îndumnezeire. Nu înțelege actul creștin.

La nivel teologic catolicismul nu reușește să găsească o cale teologică pentru o teză esențială, de importanță și natură egală/identică problemei arianismului. Problema este un alt arianism, la nivelul firii umane, negând îndumnezeirea omului, negând caracterul harului, este hulită lucrarea Duhului Sfânt și în final este negată legătura Bisericii cu Dumnezeu, dar și necesitatea lui Dumnezeu.

La nivel de dogmatizare, catolicismul a pierdut călăuzirea Duhului Sfânt, la fel ca și în alte teze, și nu poate găsi informații de bază ale Bisericii, dar se și rătăcește în teorii nesfârșite, cu multiple ipostasuri, teorii care nu au sens.

Teza harului creat catolic arată rătăcirea catolică de milenii, în diferite teze, în neguri pierdute de lucrarea Duhului Sfânt. Teza este un alt „adaos” la Scriptură, în care catolicismul continuu adaugă informații, în mod greșit, pe diferite căi, neînțelegând ce trebuie făcut în Scriptură și cum trebuie ascultați Sfinții Părinți. Fără această teză pierzi sensul real al existenței, nu înțelegi lucrarea corectă a Bisericii alături de Dumnezeu și nu ai această experiență. Această teză arată întunericul catolicismului, arată cum catolicismul nu înțelege iluminarea omului, a Bisericii de către Dumnezeu. Este o teză de înțelegere a actului creștin, a sensului vieții. Catolicismul nu trăiește acest act și nu în vede nici teologic și nici în experiență.

La Lyon (1274) catolicismul a acceptat indirect Sinodul al 8-lea Ecumenic, legat de Filioque, al Patriarhului Fotie, invalidând Sinodul catolic de la Toledo (589), unde au introdus Filioque dual-principial (Tatăl și Fiul principii distincte în purcederea Duhului, diteism). Dacă acceptă și această teză ortodoxă despre harul necreat, adică al 9-lea Sinod Ecumenic, Sinodul Sfântului Grigorie Palama, legat de harul necreat, atunci vor accepta întreaga teologie ortodoxă și sunt în poziție de întoarcere necondiționată la Ortodoxie, neavând capacitatea pentru a teologhisi, fiind rupți de Biserică.

O prezentare detaliată a subiectului poate fi găsită în podcastul YouTube, dar și în volumele publicate, adăugate mai jos, în bibliografie.

Bibliografie:

1. Prezentarea pentru harul create catolic din podcastul YouTube
2. YouTube, Harul creat catolic, eroare capitală de poziționare a omului față de Dumnezeu, partea 1: https://youtu.be/mY4tAbikgZI
3. YouTube, Harul creat catolic, eroare capitală de poziționare a omului față de Dumnezeu, partea 2: https://youtu.be/hNErsSDFIwc
4. Doru Nastasă, Mărturia harului și a comuniunii, Editura Agaton, București, 2022, Cap. II, pp. 63-202
5. Doru Nastasă, O catedrală teologică a unității creștine, București, 2023, Cap. I.4, 71-75
6. Doru Nastasă, Soluția argumentativă a unității creștine, Editura Smart Publishing, 2024, Cap. II. 5, pp. 160-164
7. https://www.unitateaortodoxa.ro/har-si-comuniune/
8. https://www.unitateaortodoxa.ro/o-catedrala-a-unitatii/
9. https://www.unitateaortodoxa.ro/solutia-teologica/
10. https://www.unitateaortodoxa.ro/.

Filioque este o problemă teologică ridicată de catolicism, cu mai multe variante dogmatice aduse timp de 1.5 milenii. Pentru Ortodoxie, Filioque este o erezie. Articolul își propune să explice pe scurt problema teologică, dar și abordarea corectă de soluționare a acesteia.

Filioque este regăsit în istorie ca o sintagmă-expresie-formulare-etichetă teologică: „Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul”, reprezentând adaosul „și de la Fiul”.

Reformulând Filioque, obținem: „Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și Fiul este asemenea sau la fel [egal, identic] Tatălui în purcederea Duhului”.  Reformularea ne oferă o perspectivă mult mai clară de înțelegere a propunerii, fiind dificil de lucrat cu sintagma inițială. Ce a încercat catolicismul în istorie a fost să explice acest asemenea sau la fel.

Filioque dual-principial. Sinodul de la Toledo (589) a acceptat varianta directă, imediată de interpretare, în care Fiul este un principiu egal, distinct și identic Tatălui, în purcederea Duhului.

Filioque co-principial. Sinodul de la Lyon (1274) a modificat varianta de la Toledo, și a afirmat că Fiul este co-principiu al Tatălui în purcederea Duhului.

Filioque principial-secundar. Varianta modernă de Filioque este creată pe baza Sinodului de la Lyon, cu adăugirile că Tatăl este principiu fără de principiu, Fiul este principiul după principiu iar purcederea este realizată prin Fiul, ca prin respirație.

Filioque reprezintă un proces greșit de dogmatizare, un proces în care s-au adăugat continuu premise-informații false în această propunere dogmatică:

1. La Toledo (589), neexistând această premisă și informație în istoria Bisericii, s-a introdus direct în dogmatizare informația că Fiul este „egal, identic, distinct”.
2. La Lyon (1274), s-a introdus în dogmatizare informația că Fiul este împreună-cu Tatăl.
3. În varianta modernă s-au introdus informațiile de unitate intratreimică principială, principii fără-după-prin, că Tatăl este principiu fără de principiu, Fiul este principiu după principiu iau Fiul este principiu prin.

Filioque nu are imutabilitate la nivel de premise informații, așa cum o propunere dogmatică ar trebui să aibă. Ce s-a întâmplat la fața locului este că apusul a creat o enigmă dogmatică în Filioque, nu o dogmă. Enigma dogmatică Filioque este: cum pot fi Tatăl și Fiul în purcederea Duhului pentru a rezulta o purcedere. Enigma dogmatică Filioque constă în mutarea dependențelor în purcedere între Tatăl Fiul și Duhul, încercându-se mutarea Fiului lângă Tatăl și legarea de Acesta, pentru a rezulta o discuție despre Fiul ca principiu. Imutabilitatea premiselor informaționale dar și validarea notelor caracteristice ale dogmei sunt puncte importante în discuția despre caracterul de dogmă a propunerii.

Cum s-a ajuns la crearea acestei enigme dogmatice? În contextul arian, o formulă standard pentru apărarea dumnezeirii Fiului este: „Duhul purcede de la Tatăl și Duhul este trimis de la Fiul, deci Fiul este Dumnezeu”. Formulă care în latină folosește un singur verb, procede, care în formulare uzuală suportă o contracție naturală lingvistică, rezultând formula „Duhul purcede de la Tatăl și de la Fiul”.

Formularea a fost preluată în uz și girată per-se, preluată ca formulare, dar nu ca informație dogmatică largă, formulare considerată autoritate în discuție, neînțelegându-se de către partea catolică aceea că este doar o formulare-expresie preluată în Apus și nu o dogmă prin sine. Ce se invocă de către Apus că este prezentă în diferite scrieri apusene trebuie înțeles ca formulă preluată uzual, dar nu ca informație dogmatică însoțită de un proces de dogmatizare. Expresia Filioque nu a avut de la început toată informația necesară, fiind obligatoriu să fi fost însoțită de la început cu tot acest set de informații, între Tatăl-Fiul, Tatăl-Duhul și Fiul-Duhul, pentru a putea fi considerată în dogmatizare. Filioque nu a avut niciodată aceste informații între Tatăl și Fiul și acestea au fost căutate în permanență. Și astăzi, varianta modernă de Filioque este incompletă și nu are informațiile despre principiu fără-după-prin dar și despre conceptul de unitate treimică intratrinitară. Prezența în explicațiile catolicilor a analogiei „ca prin respirație” arată lipsa majoră de informație din teză.

Faptul că în contextul arian există o formulă pentru apărarea dumnezeirii Fiului, alături de contextul limbii latine care a favorizat apariția acestei formulă prin contracție lingvistică, demonstrează că de fapt formulare Filioque este un accident lingvistică și arată natura de enigmă teologică, creată prin derivare, confuzie, prin înlocuire și extindere semantică lingvistică.

Datorită consecințelor multiple greșite, catolicismul folosește o retorică puternică a Filioque ca „explicație”, folosind un silogism, în care invocă un caracter intern, de incluziune, pentru a acoperi discuția despre caracterul de alterare globală a informației dar și a dogmei treimice pe ansamblu.

Filioque trebuie discutat în dialogul ecumenic nu la nivel dogmatic, unde sunt clare pozițiile eclesiologice și ortodoxă dar și catolică, ci la nivel de proces de dogmatizare și la nivel de argumentare formală.

Procesul de dogmatizare catolic este greșit, în care avem consecințe de tipul:

1. 2 Sinoade pe subiect, 589, 1274, dar și o variantă actuală
2. Dogmatizare a unui concept (concept general de purcedere) și nu a unei informații fixe,
3. Scuze pentru a acoperi lipsa de ecumenicitate dar și alterarea Crezului, prin invocarea unui caracter de incluziune pentru a evita discuția despre caracterul de alterare generală, care inevitabil trebuie să apară datorită nerespectării constrângerilor de dogmatizare, evitate prin scuzare
4. Un crez catolic metamorfic, alterat, care este și eretic dar și variabil, prin variabilitatea etichetei Filioque (expresie care în crezul catolic are valoarea de expresie-etichetă), în care în mileniul I catolicismul a crezut ceva, apoi în mileniul II altceva, și în acest mileniu altceva
5. Repoziționare intratrinitară a Fiului și contestare a dogmei Treimice a Sinoadelor Ecumenice
6. Cost de dogmatizare uriaș, în care între 325-787 Răsăritul a făcut 7 Sinoade Ecumenice, în 450 de ani, iar Apusul a mai avut nevoie de încă 450 de ani, până la Lyon, 1274, pentru a înțelege eroarea de la Toledo, și pentru a-i aduce o corecție parțilă, corecție completată ulterior
7. Dogmă răspândită ca informație în 3 milenii, având capete de informație în fiecare mileniu.

Filioque reprezintă un proces de dogmatizare eșuat și trebuie discutat la nivelul procesului de dogmatizare. Consecințele dogmatice de tipul diteism/diarhie, politeism sau Duhul Sfânt creatură, sunt deja discutate (Sfântul Marcu al Efesului) și ar trebui doar să consolideze discuția, care în natura ei rămâne despre procesul de dogmatizare și nu doar despre dogmă – sunt prezentate pe larg în materialele publicate.

La nivel de semnificație eclesiologică, Filioque arată lipsa de direcție a catolicismului în teologie, venită prin părăsirea de către lucrarea Duhului Sfânt, consecință a adoptării în Apus a primatului în sec. IV-V. Problema Filioque este atât abordarea teologică dar mai ales ruperea de unitatea Bisericii, prin înlocuirea conceptului de sobornicitate cu acela de primat, cu autoritatea Romei. Catolicismul a avut o propunere dogmatică, dar egal, nu a putut să o corecteze, fiind rupt de unitatea Bisericii, în timp ce în paralel Ortodoxia a corectat în toate Sinoadele Ecumenice toate propunerile greșite apărute în timp. Datorită eșecului Filioque, Apusul trebuie să renunțe la Primatul Romei, care este cauza acestui eșec, fiind un principiu de partiționare și de înlocuire a autorității Bisericii. Filioque este un arhetip al procesului de dogmatizare din catolicism, care are în interior o colecție mare propuneri dogmatizare în mod similar.

Am publicat în mai multe lucrări o analizare a dogmei Filioque din perspective noi, a procesului de dogmatizare, dar și din perspectiva unei argumentări formale. Consider că abordarea istorică este una profund limitată, acoperind doar o felie și doar punctele esențiale dogmatice din discuție, fără a avea o discuție cuprinzătoarea asupra subiectului.

Astăzi avem doar 20-40% din Filioque, dacă nu considerăm analiza la nivelul procesului de dogmatizare dar și cea a argumentării formale. Fără o abordare diferită, la nivelul procesului de dogmatizare dar și la nivel de argumentare formală, Ortodoxia nu va putea convinge catolicismul în această discuție, să se întoarcă în unitatea Sinoadelor Ecumenice, la Ortodoxie.

Bibliografie:

1. Prezentarea pentru Filioque din podcastul YouTube
2. YouTube, Filioque, problemă teologică artificială, accident lingvistic și enigmă teologică, partea 1: https://youtu.be/KzGAsajSiIk
3. YouTube, Filioque, problemă teologică artificială, accident lingvistic și enigmă teologică, partea2: https://youtu.be/ESElmcCYbVo
4. Doru Nastasă, Unitatea creștină și Catolicismul, Editura Agaton, București, 2022, Cap. 2, pp. 67-194
5. Doru Nastasă, O catedrală teologică a unității creștine, București, 2023, Cap. I.3, 54-70
6. Doru Nastasă, Soluția argumentativă a unității creștine, Editura Smart Publishing, 2024, Cap. II. 4, pp. 139-159
7. https://www.unitateaortodoxa.ro/unitatea-si-catolicismul/
8. https://www.unitateaortodoxa.ro/o-catedrala-a-unitatii/
9. https://www.unitateaortodoxa.ro/solutia-teologica/
10. https://www.unitateaortodoxa.ro/.

Primatul Romei este cea mai importantă teză a dialogului ecumenic. În Primat, catolicii afirmă că doar Roma are autoritatea să îl împărtășească pe Hristos lumii, că Hristos și Roma sunt de la Roma, că Roma este posesoarea și moștenitoarea de drept a Evangheliei, prin Apostolul Petru.

Primatul are un impact eclesiologic major, fiind un pol centrifug care a partiționat unitatea Bisericii între Apus și Răsărit. Primatul  Romei este și un principiu de discriminare în identitatea Bisericii (superioritate eclesiologică a latinismului) și definește un atribut ontologic nou dar și constrângere existențială a Bisericii Apusului. Introduce în eclesiologie un concept de creștinism superior al unei rase creștine superioare latine, care se manifestă prin Roma.

Primatul partiționează eclesiologic Biserica și devine un gând și o conștiință independentă-autonomă de conștiința Bisericii. Aduce o partiționare în catolicitatea-universalitatea Bisericii, fiind o afectare directă a acesteia, în care în lista de valori eclesiologice din discuția despre catolicitate, care sunt unitate, identitate unică, participare, gând unic, toți, caracter unitar, decizie unică, pe lângă care Roma introduce adaosul „prin Roma”, începând lunga listă de adaosuri ale Apusului cu cel mai rău, autoritatea discreționară a Romei de a înființa și poseda Biserica. „Totul prin Roma”, totul semnat de Roma, o relație de dependență între un concept temporal pământesc și adevărul Bisericii.

Crezul catolic este alterat prin primat, iar acesta devine parte a definiției Bisericii Romei: Biserica este Una, Sfântă, Sobornicească, Apostolic, doar prin latinism-Roma și afectează axiologia eclesiologică, setul principal de valori eclesiologice majore. Primatul devine o parte constitutivă a catolicismului.

Primatul devine un dumnezeu al catolicismului, prin poziționarea superioară și definitorie față de lege, identitate, comunitate, divinitate dar și față de actul Bisericii. Primatul poate defini discreționar identitatea Bisericii, și devine un dumnezeu închipuit, dar și un lucifer al comunității apusului, repetând în Apus istoria Biblică a căderii prin mândrie. Primatul afirmă că mișcă și deține Biserica, egal lui Hristos, deci este dumnezeu, având o poziționare față de aceste valori egală cu a divinității.

Alterarea centralității atenției Bisericii dar și a actului acesteia este una dintre marile probleme aduse de primat, comunitatea organizându-se în jurul acestuia, în loc de Hristos, primatul substituindu-l în centralitate pe Hristos.

Analiza tezei are mai multe dimensiuni, de management organizațional, argumentare formală, teologică-eclesiologică, politică, istorică, la nivel de identitate creștină și cultură.

Argumentarea tezei trebuie făcută prin reducere la un argument dominant și la o antiteză, unul vs. toți. Este decizia Bisericii prin unul sau prin toți? Scriptura aduce o definiție pentru structura organizațională (Ap. Pavel, „Dumnezeu a instituit în Biserică întâi…”), apoi aduce un Sinod Apostolic în care Apostolul Petru însuși afirmă „părutu-S-a Duhului Sfânt și nouă”, în care enunță decizie, toți, lucrarea Duhului Sfânt, subliniind acest concept de toți, repetat, concept omniprezent în Noul Testament. Sinoadele Ecumenice repetă definiția structurii organizaționale, dar și a definiției deciziei prin toți timp de un mileniu.

Probatoriul Bisericii Ortodoxe pentru conceptul de sobornicitate stă în validarea deciziei prin acest „toți” al Bisericii, în Noul Testament întâi (act dogmatic colectiv în esență, al unui toți), făcut în participare, nu contrasemnat de Roma sau de superintendentul Romei. Apoi în Scriptură, în „părutu-S-a Duhului Sfânt și nouă”, unde avem o definiție pentru decizie, toți, lucrarea Duhului Sfânt, unde nu apare izolarea și supradecizia Ap. Petru. Apoi în Sinoadele Ecumenice, unde se văd deciziile și semnăturile Sinoadelor Ecumenice dar și în Pentarhie, unde o poziție onorifică este acordată Romei. Nulitatea Primatului este văzută egal prin raportul de contribuție nulă, timp de 1 mileniu, față de actele și deciziile Bisericii din Sinoadele Ecumenice, care invalidează pretenția de cenzor/secretar/superior/superintendent al Sinoadele Ecumenice și al Bisericii. Conceptul de toți este omniprezent în Scriptură, în decizia Bisericii, în definiție și tipologie-unanimitate, totdeauna legată de acest „toți” al Bisericii.

Descentralizarea Bisericii este un dat al Noului Testament. Apostolii sunt toți martori egali care propovăduiesc egal Scriptura în toată Biserica. Hristos nu a adus în Noul Testament o mărturisire a centralizării absolute, fiind nevoit în acest caz să umble cu un singur Apostol după Sine, nu cu 12. Tema centralizării absolute, inventată de Roma, nu există în Scriptură. Dar creștinismul este descentralizat, tocmai pentru că actul major al acestuia este de comuniune cu Dumnezeu, iar actul de păstrare și de lucrare a identității nu are nevoie de poli absoluți de autoritate, cum invocă Roma. Centralizarea și descentralizarea schimbă paradigma de funcționare a Bisericii, inversând polii acesteia de la dictator-superior-act dictat/impus la libertate-descentralizare-unitate în Hristos-act asumat.

Primatul Romei este doar o retorică fabricată istoric de catolicism, invocând Matei 16:8, în care printr-o dublă deducție logică, prin forțare de salt logic ajung de la piatră-analogie la un concept de superior-superintendent al Bisericii, și de la Apostolul Petru ajung la episcopul Romei, producând un concept de responsabilitate nominală absolută în eclesiologia Bisericii.

Catolicismul se refugiază în istorie pentru ancorarea și supradimensionarea unor mărunte spețe istorice, pentru a încerca o generalizare forțată, pe baza unor „autorități particulare” și marginale spețe de „autoritate” care să gireze Primatul și să păstreze în continuare Apusul în rătăricire.

Primatul eclesiologic nu este singurul primat produs de catolicism, infailibilitatea și vicariatul fiind același concept, un primat în cunoaștere dar și un primat secularo-teologic, ceea ce ne arată cum în Roma centralizarea absolută este o lucrarea eclesiologică naturală. Curentul ortodox din catolicism (teologi catolici din interiorul catolicismului) invalidează la fel această propunere.

Cum va rămâne în istorie Primatul este doar o mentalitate de supremație a Romei, venită din harta imperiului Roman din secolul II, mentalitate transformată de episcopii Romei în sec. al V-lea într-o închipuită dogmă, prin care s-au rupt de Biserică.

Pentru Ortodoxie, Primatul presupune părăsirea credinței noastre și asumarea unei alte autorități decât cea a lucrării Duhului Sfânt în Sinoadele Ecumenice, părăsirea Bisericii.

Documentul de la Chieti (2016) dar și alte lucrări produse în dialogul ecumenic pentru primat precum „Slujind comuniunii. Regândirea relației dintre Primat și sinodalitate” arată că teza este astăzi la nivel de idei primare, în care sunt aduse câteva puncte esențiale dogmatice, fiind o analiză insuficientă pentru a putea progresa în discuție. Teza primatului trebuie scrisă de către Ortodoxie, nivelul curent de discuție având astăzi doar 10% din necesar, puncte eclesiologice esențiale cel mult.

Acest articol explică pe scurt parcursul pe care o teză despre Primat trebuie să îl aibă. Am propus în lucrările aduse pe subiect o teză nouă, care acoperă cuprinzător o demonstrație din partea Ortodoxiei, ancorată în ceea ce Sfinții Părinți au spus despre această teză, dar și în propunerea Sfântului Iustin Popovici. Podcastul publicat pe canalul de YouTube „Unitatea Ortodoxă” explică pe scurt propunerea adusă, care poate fi găsită pe larg în volumele menționate mai jos, în bibliografie.

Bibliografie:

1. 1. Prezentarea pentru Primat din podcastul YouTube
   2. Podcast YouTube, Primatul Romei, teza zero a dialogului ecumenic, partea 1: https://youtu.be/g8e1O5G-SLo
   3. Podcast YouTube, Primatul Romei, teza zero a dialogului ecumenic, partea2: https://youtu.be/2zKQCca5eUQ
   4. Doru Nastasă, Unitatea creștină și Catolicismul, Editura Agaton, București, 2022, Cap. 3, pp. 195-443
   5. Doru Nastasă, O catedrală teologică a unității creștine, București, 2023, Cap. I.2, 29-54
   6. Doru Nastasă, Soluția argumentativă a unității creștine, Editura Smart Publishing, 2024, Cap. II. 3, pp. 103-138
   7. https://www.unitateaortodoxa.ro/unitatea-si-catolicismul/
   8. https://www.unitateaortodoxa.ro/o-catedrala-a-unitatii/
   9. https://www.unitateaortodoxa.ro/solutia-teologica/
   10. https://www.unitateaortodoxa.ro/.

sau

Problema calendarului, între armonizare a relațiilor stat-Biserică cu privire la calendar și decizie eclesiologică de integrare socială vs. liturgică

Problema calendarului este problema eclesiologică creată în Biserică la începutul secolului al XX-lea, în care Biserica a fost nevoită să își modifice regulamentul de ordine internă, la presiunea statului. Este o problemă de armonizare a relațiilor stat-Biserică, în care statul civil, în dorința de a uniformiza  calendarul (pentru Romania după marea unire de la 1918, iar pentru Grecia într-un context similar), dar și în dorința de modernizare, a impus și forțat Biserica la a renunța la propriul regulament liturgic în favoarea calendarului oficial al statului. Motivația reală este că statul nu a dorit ca populația să aibă un alt calendar implicit, utilizat în paralel, față de cel oficial, care să încurce autoritățile în exercitarea funcțiunilor vitale. Statul a dorit ca Biserica să se adapteze și să regleze intern liturgica proprie, fără să aibă un calendar paralel. De aici a pornit toată discuția nu de la vreo problemă internă a Bisericii.

Problema calendarului este în exterior o problemă de armonizare a relațiilor Biserică-stat cu privire la calendar. În interior este o problemă eclesiologică, pentru că nu mai poate fi respectat un Sinod Ecumenic. Problema în timp a fost transformată intern și mascată în diferite teorii, în teoria necesității interne eclesiologice, în teoria necesității îndreptării calendarului, în teoria perfecțiunii ceasului lui Dumnezeu și în alte teorii, care să justifice eclesiologic această schimbare.

Poziționarea eclesiologică autentică este că în mod real este o constrângere exterioară asupra unui regulament al Bisericii, care a fost înțeleasă în diferite moduri și asumată în diferite variații, teologic, social. Opțiunile de implementare ale acestei constrângeri au fost în mare două, fragmentarea calendarului, păstrarea pascaliei pe calendarul vechi iar restul liturgicii pe calendarul nou. În Sinoadele (conferințele) de la 1923, 1948 și 2016, Biserica a discutat gradual această problemă, hotărând inițial mutarea pe calendarul nou (1923), adoptarea pascaliei vechi în comun (1948) iar apoi o libertate de gestionare a liturgicii în funcție de necesitățile locale (2016). Biserica a încercat în timp diferite variații pentru a acomoda această constrângere. S-a plecat de la impunere, s-a mutat discuția în necesitate, iar astăzi trebuie să discutăm despre accesibilitate, dacă discuția mai are sens.

Există o necesitate de adaptare la societatea și integrarea civilă? Trebuie Biserica să fie integrată social mai mult decât liturgic? Când s-a pus regula de la Sinodul Ecumenic, nu s-au mai făcut amendamente și cu siguranță că s-a prevăzut și această situație. Această situație nu este o problemă de fapt. Dogmatizând noi prea mult „vechiul calendar”, cădem noi în „perfecționismul vechiului calendar” și nu înțelegem necesitatea de adaptare la vremurile locale? Este vreo diferență între cele două calendare? Forțăm în vechiul calendar o hipercorectitudine, care are probleme la fața locului, fiind incomodă?

Dacă în 2016 s-a spus în Sinaxa Întâistătătorilor că fiecare Biserică locală să decidă cum este mai bine pentru ea, atunci cu siguranță că această necesitate nu este chiar necesară, iar accesibilitatea (acesta fiind argumentul social) nu este chiar atât de importantă în discuție.

Unitate și integrare socială sau unitate și integrare liturgică? Societatea civilă, sau societatea Bisericii? Astăzi suntem puși în fața unei alegeri ca Biserică. Neprezentând corect problema și discuția se ajunge într-o abordare incorectă a problemei. După ce s-a conformat cerinței inițiale de modernizare a statului, Biserica trebuie să decidă în ce direcție merge. În 2016 asta s-a spus.

Ce importanță au pentru societatea civilă posturile Bisericii, încât să nu putem să le ținem pe vechi? Uniformitate în vechiul calendar sau accesibilitate în noul? Sau noul calendar este o falsă accesibilitate, o conveniență care nu e chiar conveniență, care e la fel și în vechiul calendar?

Posturile de peste an, pe nou și pe vechi:

1. 1. 1. Postul Învierii Domnului: 10/23 februarie – 29 martie/11 aprilie
      2. Postul Sfinţilor Apostoli: 26 mai/8 iunie – 28 iunie/11 iulie
      3. Postul Adormirii Maicii Domnului: 1/14 august – 14/27 august
      4. Postul Naşterii Domnului: 15/28 noiembrie – 24 decembrie/6 ianuarie

Există vreo diferență între vechi și nou, care să nu poată fi dusă de Biserică? Se poate găsi o soluție pentru Postul Crăciunului?

Singurul mod în care calendarul vechi ar deveni o inconveniență ar fi într-o situație de tipul daca ai o sală de fitness lângă bloc, te duci în fiecare zi, iar dacă te muți la 30 de minute depărtare nu mai faci nimic. Dacă se mută calendarul pe vechi să se schimbe atât de tare lucrurile încât să nu mai faci ce făceai înainte? Nu știu dacă este cazul, dar trebuie să discutăm despre accesibilitate în acest caz. Astăzi nu mai discutăm despre constrângerile de la începutul veacului al XX-lea, ci despre decizia pe care Biserica trebuie să o ia pentru sine astăzi, așa cum în 2016 s-a afirmat.

Doru Nastasă

23 Feb 2026

[1]. https://basilica.ro/pr-prof-viorel-ionita-reflectii-pe-marginea-petitiei-adresate-conducerii-bisericii-ortodoxe-romane-pentru-a-schimba-data-pastilor/

Din cuvântul înainte:

„Acest volum conține o colecție de articole publicate pe blogul unitateaortodoxa.ro, legate de istoria compromisului de credință „Arsenie Boca”. Volumul cuprinde pe scurt, contextul acestui compromis dar și probatoriul teologic și instituțional din care se vede cum s-au desfășurat în timp toate cele produse pentru ca această „canonizare” să fie posibilă. Volumul arată cum un mag și ucenicii acestuia au reușit să convingă o Biserică întreagă într-o canonizare, printr-o magie instituțională specifică celui canonizat.

Biserica trebuie să cunoască adevărul acestei canonizări a lui Arsenie Boca. Acest volum trebuie să rămână în istoria Bisericii drept o lucrare care păstrează istoria și memoria acestui compromis de credință. Trebuie să rămână în istoria Bisericii drept un act al Bisericii care să păstreze pe scurt evenimentele și toți responsabilii acestui compromis instituțional. Cei care au participat la acest compromis de credință și evenimentele acestui compromis trebuie să rămână sub privirea timpului, a istoriei, a adevărului, trebuie priviți în vecii vecilor de întreaga Biserică, în deplinătatea faptelor și a consecințelor, pentru a nu se putea ascunde acest compromis. Dorim să îi păstrăm pururea în atenția Bisericii pe toți aceștia care se ascund în spatele unor titulaturi, uitând că vor rămâne în conștiința Bisericii și că cerberul adevărului, timpul, nu va uita niciodată ce s-a întâmplat aici.

Doresc ca în acest volum să aduc pe scurt mărturia adevărată asupra acestei „canonizări”, pentru ca generațiile viitoare ale Bisericii să poată înțelege autentic cele despre A. Boca. O mare naivitate este să ascunzi adevărul și să te ascunzi de timp. În creștinism avem învățătura curățeniei și a pocăinței, nu a ascunderii. Mărturisirea este un act de curățire și de curățenie a conștiinței, pe care trebuie să o avem pururea. Trebuie să păstrăm curată conștiința Bisericii și Bisericii trebuie să i se spună ce s-a întâmplat în această canonizare. De aceea am scris acest volum, să nu se amăgească cineva că va putea ascunde acest lucru. Aceste 3 idei, compromis, A. Boca și Ferrara-Florența, trebuie să rămâna scrise în piatră, cu degetul adevărului.

Celor care se ascund și încearcă să ascundă adevărul acestei canonizari le trebuie spus că Biserica nu va uita! Aceștia sunt pururea în fața Bisericii, în conștiința Bisericii, așa cum acest volum va păstra de-a pururea adevărul despre compromisul de credință săvârșit pentru această canonizare. Vom păstra pentru totdeauna vie această amintire a acestui compromis de credință. Este datoria noastră, a Bisericii, a credincioșilor, să păstrăm adevărul, atunci când instituția nu mai are puterea să facă asta, atunci când instituția are o singură opțiune, compromisul, pentru a scăpa de gurile mulțimilor ahtiate după senzațional, pierdute în diferite miraje ale apocalipsei religioase actuale. Noi, credincioșii Bisericii, avem datoria să păstrăm adevărul, atunci când mirajul, închipuirile și diferiți magi ajung în Biserică și încearcă să corupă, să altereze învățătura și spiritualitatea ortodoxă.

Când nu mai rămâne nimic de făcut rămâne mărturisirea adevărului. Rămâne să păstrăm adevărul acestei canonizări. O să păstrăm vie în memoria Bisericii tot ce s-a făcut, o să îi ținem minte pururea pe toți cei care au participat la aceste evenimente, prin celebrarea anuală a acestui compromis, pe data de 12 iulie, printr-un praznic și printr-un Sinodicon al compromisurilor de credință, praznic care va fi sărbătorit în ziua publicării listei modificate de canonizare. Anual, vom recapitula evenimentele și toate numele acestui eveniment al Bisericii. Este necesar ca o dreptate morală să își spună cuvântul, dacă dreptatea instituțională s-a dovedit a nu mai putea răspunde în adevăr unor astfel de evenimente.

Unele articole au fost completate față de versiunile online, pentru a oferi o perspectivă mai dezvoltată asupra punctelor abordate.”

Doru Nastasă,

30 martie 2025

Link volum: https://www.unitateaortodoxa.ro/de-ce-biserica-ortodoxa-nu-il-poate-canoniza-pe-arsenie-boca/.

În aceste momente de restriște pentru Biserică, ale canonizării lui A. Boca, trebuie să ne amintim de învățătura și exemplul acestui mare Sfânt al Bisericii, Sfântul Marcu al Efesului, care afirma: „nu există compromis în materie de credință”. Acesta a învățat și ne-a adus propriul său exemplu de apărare a credinței, în contextul infamului Sinod de la Ferrara-Florența (1438-1439), unde ortodocșii au semnat un compromis de credință, au semnat acceptarea dogmelor catolice, și unde Sfântul a fost singurul care a refuzat acest compromis de credință.

Canonizarea lui Arsenie Boca este o copie identică a acelui infam Sinod de la Ferrara-Florența. Cu același decor, scenariu, personaje, cu aceeași piesă de teatru jucată de personaje nesemnificative în istoria Bisericii.

Pe scurt, povestea lui Arsenie Boca este povestea unui personaj ciudat, a unui liber cugetător, care din tinerețe avea în cap ideea că este „ales”, profet trimis de Dumnezeu și a unei misiuni divine pe care o avea cu neamul românesc. În liceu începe practica ocultistă la 12-19 ani, între 1922-1929. În facultăți se desăvârșește în hipnoză și ocultism, practicând toată ziua și ore întregi în fața oglinzii tehnici de hipnoză, conform mărturiilor timpului. Apoi petrece timpul în lume până la 30 de ani, acumulând și dezvoltând spectrul ocultismului, cu chiromanție, ghicit,  magnetism, influență și sugestie, dezvoltându-și o bibliotecă de cărți cu sute de volume de ocultism, bibliotecă pe care o ia apoi cu sine la mănăstire, la Sâmbăta de Sus. La 30 de ani, după 15-17 ani de hipnoză și ocultism, are în Athos un eveniment hotărâtor asupra destinului său, o „vedenie magică”, în urma căreia primește „puteri” dar și o privire pătrunzătoare, de hipnotist desăvârșit, puteri identice acestui guru indian, Babaji, care tot prin practica hipnozei făcea „minuni” asemenea lui Boca. Fără niciun fel de pregătire duhovnicească și cu prea puțină pregătire teologică, A. Boca este aruncat de ierarhie și sacrificat în misiunea Bisericii, pentru că „atrăgea mulțimile”. Stă 20 de ani în mănăstire și apoi se plictisește, renunțând la monahism și preoție, fiind însoțit în călugărie (20 de ani) dar și apoi, de o parteneră de viață, de o însoțitoare din umbră, doamna Constantinescu. Produce la Drăgănescu una dintre hulelele istorice și milenare asupra întregii Ortodoxii, o pictură care ar trebui pe loc ștearsă, un episod de tristă amintire.

A produs în timp și a lăsat în urmă un mare scandal în Biserică, o listă largă de erezii, a fost un personaj care a lucrat ca un pastor profet protestant, cu mult aplomb, cu multă siguranță de sine, („siguranță sectară”, după cum Părintele Dumitrul Stăniloae spunea) lăsând un dezastru teologic, de tulburare, sminteală și erezie în Biserică.  A lăsat în urmă o experiență care ține de scandal și nu de canonizare. A lăsat în urmă o mână de adepți care zeci de ani au alergat zi și noapte să îl canonizeze, să forțeze Biserica în canonizare, ucenici fără odihnă, care nu se pot odihni până nu își văd canonizat învățătorul de erezii.

A lăsat în urmă o experiență a unui mag, a unui profet precum cei din Apocalipsă, mag care muta munții în mințile credincioșilor, fiind canonizat pentru magia mutării personale în diferite locuri, dar și pentru popularitatea și populismul pe care magia timpului au căpătat-o în ochii credincioșilor. A reușit să rătăcească multe minți în Biserică de la atenția la mântuire, la atenția la magie și ocultism, la dispariții magice, ruperi de lanțuri, distrăgând atenția Bisericii de la actul de mântuire.

Timp de peste 15 ani discuțiile neoficiale pentru acesta au fost de condamnare din partea ierarhiei, de necanonizare. A fost exclus din toate listele de canonizare de dupa 2010, existând indirect în aceste liste o decizie de necanonizare. În 2021 și 2024, în listele de canonizare pentru centenarul din 2025, nu a apărut, fiind exclus din orizontul instituțional de canonizări pe termen nedefinit (în 2021 pentru 2025, deci într-un orizont de peste 5 ani). Există declarații ale ierarhilor că nu poate fi canonizat, că are probleme în învățătura de credință, inclusiv din partea patriarhului Bisericii. Patriarhul BOR a declarat în pragul canonizărilor (2023), cu câteva luni înainte de publicarea în martie 2024 a listei de canonizare, într-o conferință preoțească, aceea că A. Boca are probleme în învățătura de credință, și că a trăit viața ca un mirean, că nu poate fi canonizat – pe scurt a confirmat că analizele teologice sunt negative dar și poziția de necanonizare. Niciun text liturgic nu a fost produs de instituție pentru A. Boca, conform declarațiilor instituției, decât târziu în 2024, adică după aproape 15 ani de discuții de canonizare (2010-2024/2025).

Pur și simplu nu există vreo posibilitate de a gândi că instituția în dreptate l-a canonizat pe A. Boca. Toate semnele și declarațiile instituționale directe și indirecte ne arată acest compromis de credință, alături de probatoriul teologic. Are o listă de impedimente și erezii care nu pot fi contestate, listă care este subiectul unui compromis teologic și instituțional. A fost canonizat nu datorită „Ortodoxiei neîntinate”, ci datorită depășirii blocajului de necanonizarea din partea instituției, de o listă de impedimente și erezii, prin cedarea unei poziții de necanonizare.

Arsenie Boca a fost canonizat prin compromis instituțional, acceptat de Patriarhia Română, în urma unor discuții interne intense. Arsenie Boca a fost canonizat în sistem și stil Ferrara-Florența, prin acceptarea instituțională a unui compromis de credință, pentru un nevrednic, ocultist eretic și înșelat, dovedit de Biserică în toate dimensiunile.

Biserica asistă astăzi la repetarea acelui sinod infam Ferrara-Florența, în care o listă în adevăr a fost ignorată pentru a liniști patimile unora legate de o canonizare. Astăzi credincioșii BOR au avut ocazia să vadă în față acel Sinod de la Ferrara-Florența, într-o piesă de teatru românească, jucată de actori locali. În care toți actorii de la Ferrara-Florența au avut corespondenți locali, pentru a pune în mișcare acest compromis instituțional de credință.

De ce A. Boca nu poate fi canonizat? Pentru că în esență el luptă cu acești trei mari Sfinți ai Ortodoxiei, Sf. Grigorie Palama, Sf. Marcu al Efesului și Sf. Fotie. A. Boca luptă cu teologia acestora, în toate ereziile sale. Este un eretic de manual. Nu poate fi canonizat pentru toate ereziile sale. Pentru neascultare, sminteală, model greșit de viață. Pentru că acel eveniment Athos, în care stă toată experiența sa (care poate fi redusă la acel eveniment), a fost condamnat de părinții Bisericii. Pentru că s-a sustras sistematic de cercetarea Bisericii, a fugit de părintele Cleopa, de părintele Stăniloae, de ierarhie. (De ce oare acești părinți contemporani au fost o unitate, au fost în unitate, iar Boca nu a reușit să fie în această unitate a acestora?).

În viața Sfântului Simeon Stâlpnicul, părinții pustiei s-au dus la Sf. Simeon să îl cerceteze (având în minte că este de la Dumnezeu doar dacă ascultă), și i-au cerut să asculte și să se dea jos de pe stâlp, pentru cercetare și ascultare, ca acesta să dovedească prin ascultarea și cercetarea sa că este de la Dumnezeu. Iar A. Boca, în mod contrar învățăturii Bisericii, a persiflat tot ce a prins în cale, făcând Biserica subiectul propriei sale discreții, neavând idee despre ce înseamnă ascultarea, sustrăgându-se sistematic cercetării Bisericii, nevalidând nimic din propria experiență, nici Athos, nici înșelarea sa, ci mergând de unul singur prin Biserică, încercând să îi convingă pe toți că el este „alesul”, profetul ridicat de Dumnezeu de mic, pentru „a călăuzi” Biserica, catehizând Biserica încontinuu, după propriile concepții, după cum el însuși se promova în Biserică. Și tot felul de adepți convinși de carisma acestuia au umblat zeci de ani să-l canonizeze. În cercetarea contemporană a Bisericii se vede înșelarea acestuia, și nicidecum ce se invocă astăzi de către Sinod, că trebuie canonizat.

De departe canonizarea lui A. Boca este unul dintre dureroasele compromisuri de credință ale Bisericii, care nu trebuia făcut. Nu trebuia făcut un astfel de compromis de credință. Astfel de compromisuri schimbă destinul Bisericii pentru vecie. Rodul compromisului este stricăciunea, putreziciunea, păcatul și căderea. Să nu creadă cineva că un eretic, ocultist și înșelat ne va duce în altă parte.

Toate pânzele sus. Toate pânzele sus, sub cârma și comanda ierarhiei. Toate pânzele sus, cu toată viteza înainte. În aceste timpuri trebuie să navigăm mai precaut și nu cu toate pânzele sus. Calendarul, A. Boca, sunt o navigare în forță, în viteză, cu o plăsmuire în față, după miraje și pierdere a minții în halucinații, închipuri, în timp ce dedesubt, sub corabia Bisericii, sunt doar bolovani mari, gata-gata să o scufunde. În Ecumenism săpăm și navigăm cu o forță nebănuită. Către ce oare, către ce tărâmuri întunecate ne vor duce toate acestea, calendarul, Ecumenismul și A. Boca, toate aceste evenimente din ultimul secol? Sau suntem doar pe o traiectorie a unui Titanic instituțional, precum cele profețite în Apocalipsă?

Această canonizare este un act de sfidare și de trădare a acestor 7 Sinoade Ecumenice, afectate de ereziile lui A. Boca. Astăzi dogmele și aceste Sinoade Ecumenice nu mai contează, în fața unei instituții setată pe popularitate și populism, care a fost amăgită de o visare a unora, că dogma nu mai contează.

Dogma sau mulțimile? Sau astăzi sunt canonizate dogmele mulțimilor? Dogma mulțimilor este astăzi adevărul BOR, conform acestei canonizări. Dogma popularității, populismul, este noua dogmă a Bisericii, în care statistic te uiți ce zic cei mai mulți și muți Biserica după mulțimi, nu după adevăr. Or, tocmai asta a zis Sf. Marcu al Efesului, că de ar fi unul singur care mărturisește adevărul, să se meargă după adevăr, nu după mulțimi, noroade, populism și popularitate. Asta a zis Sf. Marcu, vorbind indirect și despre astfel de evenimente, precum cel de la Ferrara-Florența unde tot „mulțimi”, „noroade”, popularitatea și compromisul au lucrat: „să fie bine” pentru toți, dar prin compromis.

Pentru acoperirea dogmei, a adevărului, de asta auzi peste tot „mulțimi”. Altfel auzeam „adevărul de credință”. Pentru că nu mai este adevăr aici. Paradigmele adevărului și a mulțimilor sunt cele care se confruntă aici. Se pare că și instituția și-a pierdut rațiunea și s-a luat după gura mulțimilor, într-o pierdere de discernământ și de rațiune, cum doar la Ferrara-Florența și în astfel de evenimente unice ale istoriei găsești. Acestea sunt doar pierderi de rațiune, care nu vor duce decât în cădere și rătăcire. Compromisul de credință nu duce în altă parte.

Aceasta este o generație Ferrara-Florența, în care se recapitulează cu intensitate acel Sinod istoric. În care s-a diluat enorm de tare conștiința dogmatică ortodoxă, în contextul actual al Ecumenismului, care este o premisă pentru o mentalitate de compromis, care are roade precum cele văzute și în această canonizare.

Rugăm Sinodul BOR să nu mai ascundă un eretic de responsabilitatea faptelor sale, de ocultism erezie și înșelare, să nu îl mai ascundă în diferire cotloane întunecoase de scuze și nicidecum într-o canonizare. La lumina dogmelor și a Bisericii A. Boca este eretic și nu trebuia canonizat.

13 Martie 2025,

Doru Nastasă

Începând cu 12 iulie 2025 începem să comemorăm acest grozav compromis de credință Arsenie Boca, la un an de la publicarea listei de canonizare pe site-ul basilica, în data de 12 iulie 2024[1]. Ziua de 12 iulie va rămâne în istoria Bisericii drept ziua în care a fost săvârșit acest compromis de credință. În aceste zile ale praznicului va trebui să prăznuim în fiecare an și să reamintim întregii Biserici:

1. 1. 1. Întreaga poveste istorică despre Arsenie Boca
      2. Proba teologică a acestui compromis
      3. Proba instituțională a acestui compromis.

Va trebui în fiecare an să amintim toate evenimentele legate de această „canonizare”, împreună cu toți cei care au făcut-o. Praznicul compromisului de credință Arsenie Boca, deși instituția l-a trecut greșit pe 28 noiembrie, va fi trecut de Biserică în mod corect și cu semnul potrivit pe 12 iulie, când sau săvârșit toate aceste evenimente în Biserică. Acesta este praznicul în adevăr și prăznuirea adevărată legată de Arsenie Boca. O prăznuire în care compromisul și nu adevărul au fost promovate în Biserică.

Biserica nu va uita. Biserica a trecut deja în calendarul său neoficial acest eveniment, evenimentul în adevăr legat de acest compromis de credință. Și în fiecare an va reaminti tuturor această dată și va pomeni în vecii vecilor toate numele legate de acest conpromis de credință. Biserica va trece în sinodiconul compromisurilor de credință și această canonizare. Praznicul adevărului despre Arsenie Boca a fost pus de instituție în calendar cu adevărat, prin marcarea acestui eveniment, însă în calendarul adevărului, al istoriei adevărate legate de Arsenie Boca. Acest calendar al adevărului va fi prăznuit în cer, nu cel fals.

Biserica va ține minte acest compromis de credință în vecii vecilor. Și va prăznui corect data la care acest compromis a primit viață! Biserica nu va uita! Adevărul nu va uita că A. Boca nu trebuia canonizat.

Câteva rânduri pe care le putem scrie în acest Sinodicon:

Astăzi prăznuim compromisul de credință Arsenie Boca, săvârșit în zilele de 12 iulie 2024, de către autorii binecunoscuți, cu proba teologică, proba instituțională (dar și cu proba pe surse, a se vedea și articolul lui Dragoș Popa și declarațiile instituționale din alte articole).

În această zi prăznuim durerea compromisului de credință Arsenie Boca, care a fost canonizat instituțional pentru a se liniști patimile unora, care zeci de ani au alergat prin Biserică dorind o canonizare, pentru a canoniza un eretic, înșelat și ocultist, cunoscut de instituție drept astfel.

În această zi prăznuim data la care rătăcirea Arsenie Boca a fost instituționalizată.

În această zi prăznuim cum înșelarea a fost generalizată în Biserică, fiind propusă Bisericii drept adevăr.

În această zi prăznuim cum adevărul a fost călcat în picioare, batjocorit, cum adevărul de credință a fost batjocorit instituțional, deși se cunoștea deplin situația de fapt.

În această zi prăznuim toate aceste nume, care deși cunoșteau că A. Boca nu poate fi canonizat, au acceptat și au cedat o poziție de necanonizare.

În această zi prăznuim durerea unei Biserici întregi, care trebuia păstrată într-o sănătate duhovnicească și nu lăsată îmbolnăvirii prin fals, misticism bolnav, erezie și înșelare.

În această zi prăznuim o listă falsă, care s-a dorit să se introducă în Biserică drept adevăr.

În această zi prăznuim un altfel de centenar, în care toate acestea, calendarul, Ecumenismul, A. Boca, se adună nefericit într-un eveniment care ne arată apropierea Bisericii de cădere.

În această zi prăznuim piederea rațiunii teologice, în fața patimii unora și compromisului.

În această zi ne vom aminti în fiecare an tot ce s-a întâmplat legat de Arsenie Boca.

În special făptuitorii acestei canonizări vor fi pomeniți și comemorați în fiecare an de Biserică, amintindu-se în fața întregii Biserici actele lor, cum de la necanonizare au produs o canonizare, crezând că Biserica nu observă.

Cu litere grele se vor scrie în istoria și conștiința Bisericii aceste fapte și făptuitorii acestui compromis. Vor rămâne pe vecie și nu va fi nimic care să le șteargă. Acest compromis de credință nu va mai putea fi șters. A fost scris deja în conștiința Bisericii. Fraza esențială de reținut este că acest compromis de credință este scris deja în istoria Bisericii și nu va mai putea fi șters de acolo. Este un act consumat.

Oamenii mărunți ai istoriei, scufundați în păcatul compromisului, care nu au înțeles nimic din seriozitatea lui Hristos, găsesc astfel de „soluții” pentru diferite patimi ale lor. Vekkoșii istoriei repetă periodic ceea ce la Ferrara-Florența și în multe alte locuri s-a produs. Oamenii mărunți ai istoriei, care nu au puterea să stea verticali și să apere adevărul și doar se îndoaie în fața unor încercări, ajung în timp în diferite compromisuri. Cel mai de preț lucru al Bisericii, adevărul, este cel care trebuie păzit mai mult ca orice. Nu precum Vekkoșii istoriei, care vând adevărul pe nimic.

Hristos este de o seriozitate care trebuie văzută în cuvântul Înfricoșătoarea Judecată. Cu seriozitatea lui Hristos nu se joacă nimeni. Seriozitatea abordării problemelor de credință contrastează astăzi cu naivitatea semnării cu ușurință a unei canonizări, în care sunt găsite toate relele posibile. Când ați semnat depășirea listei de impedimente și erezii pentru Arsenie Boca nu v-ați uitat și în sus domnilor episcopi? Vocea lui Hristos va fi auzită la un moment dat de Sinod, probabil la Judecată, dacă acum Sinodul nu vrea să auda vocea părinților care au mărturisit ocultismul,  erezia și înșelarea lui A. Boca.

Această canonizare este o canonizare ca la români: merge și așa. Pentru că unii vor neapărat să îl aibă sfânt, deși a făcut ocultism de putea să susțină o facultate de ocultism ca decan, deși e eretic precum nu găsești eretici în istorie, deși e înșelat recunoscut de duhovnicii Bisericii, deși e opusul a ce se propune, deși viața sa este nedemnă pentru un călugăr.

Nu merge așa într-o canonizare. Aici nu e cum vrea fiecare. Aici e cum este adevărul. Canonizarea aceasta este una ca la români, făcută după spiritul românesc, dar nu după spiritul adevărului și dreptății Bisericii.

Aceasta vom prăznui de acum înainte în fiecare an, praznicul compromisului de credință Arsenie Boca. Un praznic neoficial al Bisericii, pentru că și noi suntem Biserica. În care vom prăznui și aminti toate cele săvârșite de instituție în această canonizare.

Biserica se va organiza să înceapă acest calendar neoficial de praznice, silită de instituție să adopte un calendar paralel, dupa ce calendarul instituției se strică tot mai mult, cu date noi, cu ecumenisme noi, cu rugăciuni împreună, cu așa ziși sfinți noi, un calendar și o agendă a Bisericii de te miri ce mai apare peste noapte în acesta. Este în plan să apară și papa Romei? Sau va apare în 2026 precum a apărut si A. Boca peste noapte, cu o justificare și motivație similară acestuia, „lucrarea și mulțimile”? (Probabil la catolici se poate invoca același argument ca la Boca, popularitatea și populismul.) La cum se întâmplă lucrurile în Biserică nimic nu mai este surprinzător. În ziua de astăzi în BOR neorânduielile au devenit o normalitate. Întorsul cârmei Bisericii la 180 de grade și pierderea credincioșilor căzuți din corabia Bisericii e o normalitate.

Crede cineva că poate schimba calendarul și agenda Bisericii și să nu se observe? Se observă fiecare schimbare, fiecare calendar apărut peste noapte, fiecare modificare incorectă în viața Bisericii. Biserica nu va uita toate acestea și le va ține minte pe toate. Biserica își începe o comemorare dar a adevărului asupra acestui act.

10 Martie 2025,

Doru Nastasă

[1] https://basilica.ro/comunicat-sinodul-bisericii-ortodoxe-romane-a-aprobat-16-canonizari/

Care este proba teologică a acestui compromis de credință? Articolele 20 si 21.

Care este proba instituțională a acestui compromis de credință? Articolele 13, 14, 15.

Care este preambulul și contextul general al discuției? Restul articolelor, care arată în mare cum acest compromis de credință a ajuns să fie instituționalizat, cum acest compromis de credință a ajuns să fie normalizat în BOR.

Se poate ascunde cineva de adevăr? Această canonizare va urmări pe mulți toată viața, în fiecare gând, dar și după. Până acum nimeni nu a reușit să se ascundă de ce a făcut în viață. Acest „adevăr instituțional” al canonizării lui A. Boca va urmări pe toți aceștia care au fost parte la acest adevăr și acum și în veacul urmator.

Cum de s-a ajuns să se canonizeze un eretic este greu de înțeles. Cu siguranță că cerul va înțelege la fel de bine explicațiile Sinodului, după cum nimeni din Biserică nu le-a înțeles până astăzi. Acolo, în cer, va fi dat încă un set de explicații, individuale, nu după cum aici, jos, se închide discuția și se închide ușa în fața Bisericii, în fața tuturor acestor întrebări legate de această canonizare.

Nu se dorește din partea Sinodului să se discute cu Biserica pe subiectul poziției istorice asupra necanonizării lui A. Boca? Nu este nicio problema, o să i se explice lui Hristos în detaliu cum A. Boca e curat și în adevărul de credință. O să le explice episcopii din Sinod în detaliu Sfinților Grigorie Palama, Patriarhului Fotie și Sfântului Marcu al Efesului, cum A. Boca e drept atunci când mărturisește catolicismul și toate ereziile sale. În fața acestora Sinodul Bisericii va trebui să explice Drăgănescu și toate ereziile acestuia. Să vedem cum le explică în câțiva ani ierarhia în fața acestor sfinți că A. Boca e drept și are „Ortodoxie neîntinată”. Sunt tare curios de discuția asta. Asta ca să nu se mai ascundă după deget fiecare cu mărunte scuze, că nu va exista socoteală.

Sunt curios cum li se va explica acestor trei sfinți „povestea A. Boca”. Sau o să fie trimiși la plimbare, așa cum se face cu Biserica astăzi? Scena aceasta, în fața acestor trei Sfinți și în fața celorlalți teologi ai Bisericii, explicându-se că A. Boca nu e eretic, apărându-l pe A. Boca și ereziile sale e interesantă. E un subiect de icoană: icoana judecății, pentru apărarea ereziilui lui A. Boca. Începând cu primul, până la ultimul.

Dacă rațiune nu mai există și aceasta a fost întunecată de patimă, există judecată. Și asta pentru fiecare. Biserica a fost trimisă la plimbare cu mare ușurință de Sinod, expediată pe motiv că Sinodul nu e interesat de a comunica analiza și fundamentarea făcute pentru Arsenie Boca. Sunt curios cum Îl va trimite la plimbare pe Hristos, pe acești trei Sfinți dar și pe toți ceilalți sfinți care vor apăra adevărul de credință. Am putea numi aceasta scena expedierii sfinților, pentru Arsenie Boca. Sau va fi invers?

Judecata lui Hristos va fi deosebită pentru compromisul de credință.  Explicații pentru ereziile lui A. Boca nici măcar proarseniștii nu au putut scoate și produce și au îngropat toate ereziile monumentale ale acestuia în scuze cu totul nepotrivite. A. Boca e un eretic unic în istoria Bisericii, cum doar în afara Bisericii găsești, un profet mincinos care și-a închipuit dogme și care a mers singur, de capul lui, după cum Hristos a profețit la sfârșitul zilelor că vor apare.

Cine îi va salva în fața lui Hristos pe aceștia, pentru că nu vor avea ce explicații să dea acolo? Vor fi lepădați toți aceștia de toți sfinții la acea judecată și niciunul nu va putea ajuta pentru acest lucru. Pentru că au știut că A. Boca este eretic și totuși l-au canonizat.

Biserica știe toată povestea despre A. Boca. Credeți că cerul nu o cunoaște și o să o puteți ascunde acolo în veșnice? În sus nu vă uitați? Ca în povestea aceea, când tatăl și-a luat fiul și au plecat noaptea la furat porumb, iar tatăl i-a spus fiului să se uite să nu vină cineva. Iar fiul se uita în sus întâi, spre surpriza tatălui, spre mustrarea de conștiință a acestuia. În sus nu se uită nimeni în această poveste?

A fost apărată zeci de ani necanonizarea lui A. Boca, de ce a fost canonizat acum, ca să se dea explicații în câțiva ani în fața lui Hristos și a sfinților? Nu alții vor da explicații în veșnicie, nu cei care au propus, ci acela care a acceptat. În toată situația asta va fi un mare răspunzător în veșnicie. Ce se va face când veți fi în fața lui Hristos și a Sfinților Grigorie Palama, a Patriarhului Fotie și a Sfântului Marcu al Efesului? Puteți să ridicați privirea în fața acestora, pentru ce ați semnat aici, împotriva acestora trei?

De noi vă puteți ascunde, dar de veșnicie și de judecată nu. Mai bine este să vă faceți socoteală și pentru dumneavoastră, nu cum alții și-au făcut socoteala pe spinarea altora. Ar fi timpul fiecare să își facă o socoteală bună și pentru el, dacă alții îl trag încontinuu în locuri de osândă veșnică. Compromisul de credință este osândă veșnică.

Scena judecării pentru compromisul de credință: înfricoșătoare scenă. Păcat că puțini se gândesc la judecată. Dar acesta este următorul act și scenă importantă din această piesă de teatru începută în această canonizare.   Înfricoșătoarea judecată a lui Hristos îi va aștepta în veșnicie pe toți cei care au permis acest compromis de credință.

Această piesă de teatru nu s-a terminat încă. Mai sunt câteva acte în care cei care au jucat-o urmează să se arate în fața lui Hristos. Este interesantă pregătirea pentru acel act. Sunt curios de unde vor fi copiate explicațiile pentru ereziile lui A. Boca. De la partea proarsenistă, care a băgat totul sub preș, în stil „not exist”, în maniera „erezia e ceva desuet, e pentru bătrâni, nu pentru generația actuală”?

Nu doar Sinodul actual este Biserica (cum pare să se afirme astăzi), ci mai există o parte a Bisericii, în cer. Se pare că Sinodul uită că mai există ceva. Se va judeca și de către veșnicie tot ce se întâmplă aici – de data asta cu măsura autentică a adevărului și nu cu măsura compromisului. Iar veșnicia nu va accepta astfel de explicații ridicole, precum cele aduse pentru A. Boca, cum că erezia este adevăr de credință, că impedimentele de canonizare pot fi depășite.

A. Boca nu are niciun fel de scuză, lucrând toate acestea în miezul teologiei, lângă teologi de renume, de capul lui, sfidând Biserica, sfidând ierarhia, sfidând teologii. A lucrat continuu toate acestea. De aceea nu are scuză. A făcut toate acestea înconjurat de teologul neamului, de duhovnicii neamului, de mari duhovnici și părinți. Nu are niciun fel de scuză. A-l scuza pe A. Boca, înconjurat de mari teologi și duhovnici, este doar un nepotrivit teologic propus de proarseniști, pentru a mai reduce din durerea ereziilor acestora. A. Boca nu poate fi scuzat la nivelul ereziilor propuse. Învârtirea proarseniștilor în jurul scuzelor este nepotrivită. Se învârt în jurul unui șir lung de scuze, pentru a apărarea învățătorul ereziilor, A. Boca. Acest învățător de erezii nu poate fi scuzat.

Scena trimisului la plimbare este simplă: cine are puterea, trimite la plimbare discreționar pe cei mici. Marea problemă este că scena se repetă și se întoarce în veșnicie. Și cei mici vor fi martori în veșnicie a acestui compromis, aceștia care au fost trimiși la plimbare astăzi, în această discuție. E vorba despre o amânare nu despre o soluție. Trimisul Bisericii la plimbare de către instituție nu se va putea face și în veșnicie. Dacă astăzi neadevărul este apărat prin forță instituțională, veșnicia va regla lucrurile la judecată.

Crede cineva că în veșnicie neadevărul va fi adevăr? Că și aceia de acolo vor putea fi trimiși la plimbare? Se poartă responsabilitatea acestui act și aici dar și în veșnicie. Și în fața lui Hristos dar și în fața tuturor acestor sfinți. Acolo nu există explicații. Exista doar actul săvârțit și curățenia acestuia.

Fiecare își așterne judecata singur. Va veni o judecată și pentru acest compromis de credință, în care un eretic a ajuns să fie canonizat în deplină cunoștință de cauză, într-o instituție în care totul devine posibil.

În Biserică, în dreapta, este un scaun arhieresc la care mă uit când merg să mă închin. Și mă gândesc că în fața unui scaun similar voi fi și eu la judecată. Și încep să îmi amintesc din păcatele, neputințele și justificările mele. Scena aceea când voi fi în fața lui Hristos și voi da socoteală pentru păcatele mele îmi mai vine în minte din când în când, când privesc icoana Deisis, dar și scaunul arhieresc din Biserică, fiind tot un fel de scaun, în fața căruia voi sta și eu la un moment dat. Pregătirea pentru acea întâlnire o faci toată viața, nu doar atunci, în clipele tensionate ale judecății. Și încerc să îmi pun în ordine explicațiile, o măruntă dare de seamă. Încerc să mă adun și mă tot gândesc de ar fi Maica Domnului în preajmă să mă ajute în acel ceas, să mă apere, să pot scoate și eu un cuvânt. Și ajung și la cuvântul vameșului, de fiecare dată, „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosul”, pentru că de la un punct încolo explicațiile încetează. Încerc să fiu treaz și atent la păcatele mele și să mă gândesc să aduc îndreptare și pocăință înainte de acea judecată, să nu merg prin viață chiar prin toate greșelile posibile. Această repetiție a judecății este utilă, ca să nu fii cu totul surprins la judecata lui Hristos. Te ajută să te mai aduni din împrăștierea și neatenția în toate ale lumii, dacă este făcută cu discernământ. Sfinții ne învață că gândirea la moarte este o parte din înțelepciunea creștină.

Sunt curios, în fața acelui scaun, cum poate fi justificat un compromis de credință săvârșit în fața întregii Biserici. Sunt curios ce cuvinte se pot scoate în fața acelui scaun. Poate alții au aceste cuvinte, că eu nu găsesc niciunul. Și nici Maica Domnului și nici sfinții, nici aceștia nu vor veni în ajutor atunci. Va fi un fel de Deisis în care vei fi singur în fața lui Hristos, cu toți sfinții retrași și alungați de ereziile aduse și susținute în diferite compromisuri. Și nicio meșteșugire de cuvinte nu va putea fi folosită acolo. Asta mai ales când Biserica a spus de nenumărate ori „compromis, eretic”, când chiar cei canonizați recent au spus „condamnat”, când de peste tot s-a spus asta și însăși instituția a susținut enorm de mult timp această poziție de necanonizare. Te mai gândești și la acestea în viață, pentru că timpul trece. Mulți actori la această piese de teatru, un singur cap. Cine va răspunde în fața lui Hristos pentru acestea? Te mai uiți la scaunul acela din când în când și îți amintești că vei ajunge acolo nu peste mult timp. E cineva care a scăpat de acel scaun sau care nu s-a prezentat în fața acelui scaun?

Orice devine posibil astăzi în Biserică prin această canonizare. Este o canonizare care arată că suntem aproape de erezie și de ce a profețit Scriptura, de Apocalipsa Bisericilor. Și asta pentru că erezia începe să umble prin Biserică, fiind permisă instituțional de oameni care lucrează pentru pacea majorității, statistic, pentru împăcarea unor conștiințe bolnave și nu pentru însănătoșirea conștiințelor credincioșilor din Biserică. Din păcate instituțional se gândește greșit, se gândește că e mai bine să îmbolnăvești Biserica, decât să rezolvi corect o problemă. A. Boca este un exemplu de soluționare prin strâmbătate a unei situații, în care boala unora este generalizată, pentru a liniști insistența unora pentru o canonizare. Conștiințe bolnave, de o boală statistică, de împăcarea mulțimilor bolnave, și nu conștiințe sănătoase, care să gândească la sănătatea duhovnicească a Bisericii, propun astfel de îmbolnăviri ale Bisericii, pentru „pacea unora”. Împăcarea unora prin compromis nu este dreptate, este boală, compromis și cădere.

Dacă A. Boca a fost posibil, orice este posibil de acum înainte în Biserică. Cei care au făcut acest lucru doar au deschis o cutie a Pandorei, legată de cădere, de erezie și înșelare. Aceasta este marea declarație greșită făcută în această canonizare, că erezia este la ea acasă și că vor urma pe acest precedent nenumărate alte „canonizări” și inițiative instituționale la fel de „drepte”, care vor completa pașii căderii finale ale Bisericii.

Cineva va trebui să explice fiecare dintre aceste puncte din lista de erezii și din lista de impedimente în fața lui Hristos și a acestor sfinți. Sunt curios cum vor fi explicate. Biserica e trimisă la plimbare când Sinodul e întrebat cum sunt explicate. Ce veți face în fața lui Hristos, Îl veți trimite la plimbare și pe Acesta? O să fie cam greu lucrul acesta, o să fie cam greu.

Ce zice Biserica nu mai contează în instituție. Dar în fața lui Hristos exact hârtia aceasta cu impedimentele de canonizare și erezie, punctele acestea vor fi prezentate ca fiind relevante în discuție. Atunci ce o se va face, că nu se poate răspunde la niciunul și niciunul nu poate și nu trebuia acoperit?

Variantele, opțiunile la judecată pentru această situație sunt zero. Sună un prieten? Care prieten, că de sfinți s-a ajuns la lepădare prin mărturisirea acestor erezii. Cine vă va ajuta acolo, pentru că în icoana Deisis va rămâne doar Hristos și toți sfinții se vor retrage și ajutorul va fi zero? Aviz amatorilor care semnează astfel de liste incorecte, când știu că acestea sunt doar liste Ferrara-Florența, care asta este, tot o listă de afirmații greșite.

Lista aceasta rămane până la judecata de apel. Va fi disponibilă și la acea judecată. Rămâne în această discuție, chiar dacă unii se prefac că nu există așa cum și la Ferrara-Florența tot „Sinodul” și ierarhia s-au prefăcut că „dogmele catolice” sunt bune și legitime. Aici poate fi ignorată de instituție, în veșnicie nu va fi ignorată de adevăr.  Adevărul nu va putea fi ignorat discreționar în veșnicie.

Aceasta este lista și subiectul acestui compromis de credință. Pe această listă vor fi judecați mulți, pentru că aceasta este lista ereziilor care nu trebuiau acceptate. Să vedem ce explicații își pregătesc în fața lui Hristos cei care vor ajunge acolo. Aviz amatorilor care semnează liste, fără sa înțeleagă ce își asumă.

În fața acelui scaun de judecată se va repeta și reciti această listă de impedimente și erezii din articolele anterioare. Și vor trebui să răspundă pentru ea cei care au semnat-o, ca fiind adevăr de credință. Grele vor fi acele momente pentru cei care astăzi au socotit lista asta ca o banalitatea cotidiană, parte din compromisurile actuale, „necesare” pentru a liniști patimile și bolile unora din Biserică. Grele vor fi acele momente pentru cei care astăzi se bucură și într-o veselie generală spun că au scăpat de listă.

Veselie, veselie, până la judecată. Acea listă este înregistrată și în cer, la instanța superioară, de apel, în caz că în instituție a fost îngropată undeva, într-un dosar. Veselie, veselie, până la plâns. Atunci când se va citi în cer lista, se va cam termina veselia celor care astăzi, într-o veselie generală aleargă prin Biseică dupa luminițele și reflecțiile solare aduse drept „minunile” lui Boca.

Surpriză, lista îi așteaptă în fața lui Hristos pe toți aceștia. E pregătită acolo, pentru cei care au asumat-o în canonizare. Nu se poate scăpa de această listă. Și acolo nu poate să fie „rezolvată” instituțional. Acolo va fi judecată în adevăr, nu va fi clasificată, ca fiind nerelevantă pentru discuție. Ce s-a clasificat de instituție, va fi declasificat acolo, pentru a se revedea, dar cu măsura dreptății și nu cu măsura compromisului.

Această listă de impedimente, fără niciun fel de posibilitate de discuție, va fi discutată în veșnicie. Acest act al aceste piese și discuții, actul final de judecată, nu va putea fi eludat și sărit instituțional. Acolo e o altă instanță, superioară celei de aici. Un fel de instanță de apel, finală, cu o judecată mai corectă decât la instanțele inferioare, care după bunul plac fac negrul alb și în loc să fi judecat corect au procedat cu totul incorect.

Ce a făcut instanța inferioară în acest caz? A așteptat să moară martorii acestei discuții. Nu a adus martorii la timp. A evitat la maxim martorii discuției. S-a creat un dosar incomplet, un dosar fără să fi fost chemați martorii autentici ai acestei discuții, un dosar cu hârtii produse de o singură parte. A acceptat să îl judece pe Boca pe ce a spus o singură parte. A acceptat un compromis. A ignorat o listă largă de impedimente de canonizare și erezii. A ignorat adevărul de credință, lista de impedimente. A ignorat această listă.

Instanța superioară și finală de judecată va relua acest dosar de canonizare produs undeva, cu tot felul de hârtii și va aduce toți martorii, inclusiv cei canonizați. Și va relua judecarea lui A. Boca. Pentru că martorii sunt toți acolo sus acum. Sunt deja de față la instanța superioră. Surprinză, au apărut la instanța superioară cu toții. Instanța inferioară nu i-a vrut, nu ajutau discuției părtinitoare, adusă de o singură parte. Să vedem atunci, la instanța superioară, cum va fi judecat cazul A. Boca și dacă se va mai susține o cirtă din ce s-a spus la instanța inferioară. Să vedem la instanța supremă ce dosar va fi folosit, cel făcut de părinții Bisericii sau hârtiile produse undeva, care au evitat să adune mărturia corectă pentru A. Boca.

Instanța finală va judeca din nou, va judeca în adevăr acest caz. Cu toți care trebuiau implicați și nu în simulacrul instituțional, în care A. Boca a ieșit nevinovat doar pentru că martorii au murit, au trecut 15-20 de ani și instituțional a existat o fereastră deschisă undeva, în spate, pe unde A. Boca a fost împins cu greutate într-o încăpere a canonizărilor, unde niciodată nu a fost primit pe ușa din față.

Acestea vor trebui explicate în fața lui Hristos, în caz că cineva crede că e totul îngropat și că lista aceasta de impedimente și erezii bine mersi a fost așezată la fundul unui dosar și nimeni nu se va uita pe ea. Surpriză, este prima pagină într-un dosar în cer. În cer e prima pagină, nu ultima și de la această listă se va începe discuția acolo, nu de la luminițele lui Boca. Cerul nu va începe discuția Boca după închipuirile instituționale ci după această listă. După tot ce trebuia să fie în adevărul de credință și e doar erezie pură. Aceasta va fi lista de discuție în cer legată de A. Boca, aceeași listă făcută de sfinții părinți ai Bisericii pentru acesta.

Acestea vor fi punctele principale de discutat în cer. Și acolo va fi judecată, dar în adevărul cel de sus, nu în „adevărul” cel de jos. Acolo Adevărul va judeca, nu compromisul. Judecătorul drept trebuia să fie adevărul, și nu compromisul să fie părintele acestei judecăți.

Ne vedem la instanța supremă. Aici am pierdut pe nedrept acest caz. Acolo avem nădejde că însuși Hristos va judeca întru dreptate ce trebuia să fie judecat în dreptate de slujitorii săi aici. Acolo nu ni se va mai putea spune ca negrul este alb, ca la prima instanță. Acolo negrul va fi negru și va merge în focul veșnic cu toți cei care intenționat nu mai recunosc negrul de alb și lasă Biserica prada întunericului.

Aceste liste sunt definitorii pentru Biserică și nu trebuie aranjate instituțional, pentru că vor fi clarificate în veci. Aranjamentele acestea sunt doar automințiri ale unora, care în stări de euforie și entuziasm și nu de discernământ, cred că au „rezolvat” ceva, când doar s-au îngropat în compromisuri. Cu mare naivitate cineva se bucură undeva că lista a fost mutată de unde era, de la vedere. Dar în cer nu se uită nimeni că este lipită pe coperta dosarului de „canonizare”? Sau mai bine zis e lipită pe dosarul de ocultism, erezie și înșelare făcut lui Arsenie Boca în timp.

Cerul nu rabdă batjocorirea credinței, cum astăzi a devenit cotidian, ca oricine să își permită să canonizeze orice, inclusiv eretici. Acel dosar de canonizare va fi folosit în cer pentru a acuza pe mulți. Să nu ne mințim cu privire la semnificația acelui dosar, care este cu mult mai mare decât a unei superficiale „mărturii de canonizare”.

A. Boca este un exemplu în care instituția a judecat că pacea unora bolnavi este mai importantă decât sănătatea Bisericii. A. Boca ne arată că astăzi orice este posibil. Este un nou început pentru Biserică, în care și erezia este posibilă în instituție, alături de adevăr. Ca să înțeleagă și ierarhia ce moștenire lasă Bisericii astăzi în această canonizare.

Cu suficientă insistență astăzi și erezia este posibilă în Biserică. Acești înaintemergători ai ereziei și Apocalipsei Bisericilor sunt cei care deschid în Biserică acest parcurs, al compromisului și ereziei. Aceștia sunt înaintemergătorii generalizării ereziei în Bisericii. Despre aceștia vorbește Apocalipsa, aceștia sunt preambulul căderii Bisericilor.

Astăzi sunt posibile și canonizările ereticilor, din nefericire, cu sprijinul ierarhiei. Tot ce a făcut A. Boca a făcut în mijlocul Bisericii, a teologilor, a duhovnicilor. Și vedem continuu acest apel de îndreptare adresat acestuia, de ierarhie (la Drăgănescu), de teologi (părintele D. Stăniloae), de duhovnici (părintele Ilie Cleopa). A. Boca nu are nicio scuză în nicio direcție. Nu poate fi scuzat pentru niciuna dintre ereziile sale. Din nefericire, datorită zburatului prin Biserică, a levitațiilor și disparițiilor magice, se pierd mințile în Biserică și se trece cu vederea orice erezie, deoarce magul care a lucrat toate acestea este mai înțelept decât toată Biserica.

A. Boca este un caz deosebit, în care un mag a reușit să convingă o Biserică aceea că magia sa este superioară dogmei, adevărului Bisericii. Ca să vedem până unde a scăzut mintea Bisericii, care a ajuns să se închine astăzi unui mag, asemea amăgitorilor din Apocalipsă, care vor fi magi ca acesta, care vor muta „munți” în văzul mulțimilor pentru încântarea multora, precum și Boca amăgea mulțimile în diferite spectacole care au furat mințile credincioșilor până la a-l vedea drept sfânt.

Povestea lui A. Boca este cum un mag ascuns bine sub o haină clericală a reușit să convingă Biserica aceea că ocultismul erezia și înșelarea sunt adevăr de credință. Cruntă și tragică poveste avem astăzi în Biserică. Aceste „mutări de munți” săvârșite de magi au început să se întâmple în văzul tuturor și mulțimile fug după acestea, întocmai cum Scriptura a profețit. În fond asta ni se spune despre Boca, că mulțimile fug după disparițiile sale și după toată magia sa. Suntem între primele Biserici ale Ortodoxiei care a început să fugă deja după astfel de magi și mărturii precum cele descrise în Apocalipsă, călăuzită mai nou de diferiți magi în noi realități, precum cea de la Drăgănescu.

Această canonizare arată că astăzi nu se mai cuplează la adevărul de credință, că nu mai există puterea de a se recunoaște și susține adevărul de credință. Incapacitatea ierarhică de recunoaștere și susținere a adevărului de credință devine o realitate cotidiană. Incapacitatea ierarhică de orientare în credință o vedem în fața noastră. Adevărul de credință nu mai este văzut nici când este scris în față. Și nici erezia. Tot ce contează  astăzi este patima instituțională. Fețele bisericești nu sunt în stare să identifice adevărul de credință nici cu adevărul scris curat în față. Nici cu adevărul în față nu sunt în stare să îl recunoască. Nici cu lumina aprinsă nu sunt în stare să găsească o cale dreaptă. Sau nu mai vor să îl vadă?

Ați canonizat un eretic domnilor episcopi. Și asta va rămâne scris în istoria Bisericii. Ce a lăsat în urmă A. Boca este o moștenire eretică. Iar acest compromis de credință nu va putea fi ascuns în vecii vecilor. Unde credeți că îl veți ascunde la judecata lui Hristos?

Biserica va ține minte toată această poveste. Toți aceștia vor fi pe tapetul Bisericii și se va uita Biserica la toți aceștia ca la Ferrara-Florența, cum s-a uitat la toți acei episcopi care au săvârșit cele de atunci. Biserica a făcut deja icoana acestui compromis, cu toate personajele și actele acestuia. Și această icoană va rămâne drept adevărul despre acest compromis de credință. Va rămâne în conștiința Bisericii.

Cine în Biserică a văzut și a aprobat așa ceva? Sub ochii cui a fost în permanență acest compromis de credință? Cine l-a aprobat? Cine a avut în față aceste linii și cuvinte și spus de nevoie „Axios”? Cine este autorul acestui compromis de credință? Cine a cedat poziția de necanonizare? Cine a ținut blocat acest proces zeci de ani și apoi peste noapte a fost nevoit să accepte un compromis de credință?

În istoria Bisericii va rămâne și trebuie să rămână un nume legat de acest compromis de credință. Numele autorului acestui compromis de credință va fi pururea pomenit de Biserică, în dreptul compromisului de credință, dar și de fiecare dată când se va discuta despre Ferrara-Florența și despre acte asemenea acestora, când va apărea și numele și moștenirea acestuia. Și acum dar și în veșnicie și la judecata lui Hristos. Acest nume a avut toate acestea în față și totuși a decis să meargă înainte.

În vecii vecilor Biserica nu va uita poziția în adevăr asupra acestei canonizări. Și această poziție trebuie să rămână scrisă, pentru ca memoria Bisericii să o folosească la timpul cuvenit, dar și să îi amintească pe toți cei care au lucrat acest compromis, unde li se cuvine.

Mâine nu este ce este astăzi. Generația de mâine va da mai multă valoare adevărului de credință și îi va privi pe aceștia de astăzi mai atent legat de cum au procedat aici. Astfel de întâmplări vor fi sedimentate de Biserică în timp la locul lor. Biserica nu va asuma acest compromis de credință. Să nu își facă speranțe deșarte cei care l-au împlinit.

8 Martie 2025,

Doru Nastasă

Găsiți în acest blog foarte pe scurt dovedirea compromisului acestei canonizări. Iar în volumul publicat dar și pe canalul de youtube unitateaortodoxă găsiți dovedirea publică a acestui compromis de credință, care a fost făcut în văzul Bisericii.