Drăgănescu și Sinodul din Efes (431). Rudolf Steiner, „născătoarea de Christos” și „fiii lui Dumnezeu” – hulirea Maicii lui Dumnezeu și omul, „dumnezeu prin sine”

Motto:

Rudolf Steiner, Apocalipsa și lucrarea preoțească, GA364, Conferința a 12-a

„Vedeți dumneavoastră, iubiții mei prieteni, această privire ne interesează de fapt în mod direct, deoarece ea va interveni în era următoare a omenirii; această privire este cea prin care noi, întrucât ne este atât de clară, îl privim pe autorul Apocalipsei exact în inimă. Căci ceea ce vom vedea în curând este ceea ce el indică în tabloul/imaginea femeii înveșmântate cu Soarele, cu balaurul sub picioarele ei [Nota 35], dând naștere unui băiețel (Apoc. 12, 1).

Prin ceea ce este exprimat în acest tablou, mulți oameni vor deveni în fapt văzători chiar în cursul acestui secol. Din acest tablou radiază o mulțime de lucruri, care vor aduce oamenilor o înțelegere. În primul rând acest tablou luminează în urmă, în epoca greco-latină, în care s-a pregătit în mod sufletesc înțelegerea pentru făptura care apare în tablou și care va apărea în viitorul cel mai apropiat. Ea a primit cele mai variate forme: Isis cu copilul Horus, Născătoarea de Christos cu copilul Christos; aceste lucruri au trăit minunat și profund în multe metamorfoze în epoca greco-latină, păstrate încă prin tradiție.”[1]

„Femeia înveșmântată în soare, cu luna la picioare, se referă la timpul în care pămnântul se va uni din nou cu soarele și luna. Trâmbițele Judecâții de Apoi vor răsuna, căci pământul va trece in faza devakhanică, unde nu va mai domni lumina, ci sunetul. Sfârșitul existenței terestre va fi marcat prin principiul lui Christos care va pătrunde întreaga omenire. Devenițî asemenea lui Christos, oamenii se vor aduna în jurul lui ca mulțimile în jurul Mielului, iar recolta desăvârșită a acestei evoluții va constitui Noul Ierusalim care este încoronarea lumii.”[2]

Rudolf Steiner, Cunoașterea lui Hristos, GA100, Evanghelia lui Ioan

„Suntem la punctul pe care îl abordează evanghelistul în primul verset al primului capitol: „La origine era Cuvântul…”. Spiritul cel mai înalt care este legat de Soare şi cel care a trimis „Eurile” spre Pământ se numeşte, în învăţătura ocultă, Hristos. „Eurile”, în calitate de elemente ale Logosului solar, au pătruns însă numai progresiv în forme. Lumina s-a răspândit, fiind emisă de Logosul solar, dar, în timpurile vechi, puţini au fost cei care au preluat-o. Acestia au devenit diferiţi de contemporanii lor. Ei erau numiţi „copiii lui Dumnezeu” sau „fiii lui Dumnezeu” (cap. 1, 12).

Erau constituiţi din patru mădulare: corp fizic, corp eteric, corp astral şi Eu, deşi al patrulea, mădularul cel mai tânăr, era încă slab şi întunecat. Lumina trebuie să vină spre toţi oamenii, dar pentru aceasta trebuie timp. Versetele 8-14 fac aluzie la aceasta. Existau totuşi unii oameni care primiseră Lumina, astfel încât ştiau despre ea şi puteau depune mărturie. Ei i-au instruit pe alţii. Cei care au putut mărturisi prin ei înşişi despre Lumină, şi nu instruiţi de alţii, şi care au spus că va veni cel care, pentru prima dată, aducea Lumina, au fost numiţi „Ioan”, în învăţământul ocult (cap. 6 şi 7). Autorul Evangheliei lui Ioan este un astfel de „Ioan”.”[3]

[1] https://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA346/GA346_CF12.html

[2] https://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA094/GA094_CF18.html

[3] https://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA100/GA100_EICF03.html

I. Introducere

Unul dintre subiectele majore dogmatice abordate de A. B la Drăgănescu este Sinodul de la Efes, 431, unde Nestorie a fost condamnat pentru învățătura despre „nașterea unui om” (antropotokos), față de învățătura ortodoxă despre Maica Domnului, ca „Născătoare de Dumnezeu” (teotokos), discuție purtată și apărată de Sfântul Chiril din Alexandria, discuție în care se tratează un punct dogmatic important, Hristos, ca om și Dumnezeu și nașterea Acestuia.

De ce apare această discuție la Drăgănescu și de ce este importantă pentru A. Boca? Deoarece ridică niște puncte importante dogmatice, nașterea lui Hristos și dumnezeirea și veșnicia omului. Iar aici există o diferență majoră între Ortodoxie și antroposofie, atât în abordarea punctuală a discuției despre Hristos, dar și cea generală, a omului, ca fiu al lui Dumnezeu. Această discuție este ridicată de A. Boca în continuarea subiectelor deschise în Monahul pe cruce (conștiința de sine – soteriologie) și Învierea (antropologie).

Pentru a putea fi înțeleasă discuția și de ce a fost ridicată în manieră antroposofă de A. Boca la Drăgănescu, trebuie făcută o paranteză, pentru a se vedea cum această discuție se încadrează într-o discuție treptată, graduală, dogmatică, antroposofă, care pleacă din pronaos, și care crește gradual spre altar, pe partea stângă, cu soteriologie și antropologie.

II. Soteriologia și antropologia antroposofă de la Drăgănescu – Preambului discuției

1. Definiția mântuirii antroposofe: Monahul pe Cruce și Golgota – Drăgănescu, pronaos, intrare, stânga

Învățătura antroposofă despre mântuire este: mântuirea-iluminarea este prin dobândirea conștiinței de sine (lepădarea de sine – disimulare), prin smerenie (actul antroposof de coborâre) și iubire (virtutea antroposofă), prin contemplație.

Hristos este cel care sprijină acest act, prin impusul cosmic pe care îl dăruiește/trimite celui în suferință.

Ca repere antroposofe majore în pictură găsim Apostolul Petru (pe cruce, dar și în medalion, cu fruntea iluminată cu galben puternic, semn al progresului Eului).

Aceasta scenă este prima scena de pe partea stânga a Bisericii, de la intrare, fiind cea de unde A. Boca începe discuția dogmatică.

2. Definiția alcătuirii omului, în antroposofie: Învierea – Drăgănescu, naos, intrare, stânga

Învățătura antroposofă despre alcătuirea omului este: omul este spirit veșnic, cu un corp fizic (reîncarnare), astral, eteric, Eu.

Învățătura este precis cuprinsă în icoana Învierii la Drăgănescu.

3. Continuarea naturală a discuției este despre Hristos, nașterea sa, și starea de „fiu/fii ai lui Dumnezeu”

Pentru a putea expune învățătura antroposofă despre omul desăvârșit, raportul cu Hristos, starea de iluminare, A. Boca nu are instrumente directe de exprimare vizuale, fiind o teză complexă, de aceea apelează la un context dogmatic, unde Ortodoxia discută exact acest lucru, Sinodul de la Efes (431). Și agață de această discuție istorică ortodoxă, și ne direcționează către 3 direcții/învățături ale lui Rudolf Steiner, care schimbă total scena Sinodului de la Efes.

Schimbând 2 citate cu indicații din Steiner, plasându-l pe Ap. Petru (conștiința Eu-ului), și plasând și tematic discuția după Înviere și Monahul pe cruce, încadrată apoi în altar de marii inițiați (Ulfila antroposof, Moise antroposof, Melchisedec antroposof) și în lateral de catapeteasmă, unde A. Boca recapitulează toate evenimentele antroposofe majore, această scenă devine una clară, în care A. Boca deschide o discuție amplă, cu referințe la Steiner.

III. Sinodul de la Efes (431), pictură antroposofă și disimularea dogmei antroposofe despre „nașterea lui Christos” și „fiii lui Dumnezeu” – omul, dumnezeu prin sine

1. Următoarele elemente ale picturii Sinodului din Efes atrag atenția:

1. Teotokos, terminologia și învățătura Sinodului
2. Antropotokos, terminologia și învățătura lui Nestorie
3. Sfântul Chiril al Alexandriei, are pe Evanghelie cuvintele: „Femeie înveșmântată cu soarele” (Apocalipsă, 12, 1)
4. Sfântul Ioan Teologul: „Și cuvântul trup s-a făcut, iar câți L-au primit, le-a dat putere să fie fiii lui Dumnezeu” (Ioan 1, 14 și 12).
5. Apostolul Petru este în stânga compoziției. În antroposofie, Ap. Petru este exact un reper ideal pentru tema evoluților spiritual, al iluminaților, al celor care au dobândit conștiința Eu-ului. Ap. Petru apare și în prima icoana, ca reper antroposofic.

Sunt două citate majore în compoziție, dar și o figură creștină, care schimbă sensul discuției:

1. Chiril al Alexandriei: „Femeie înveșmântată cu soarele” (Apocalipsă,12, 1)
2. Ap. Ioan Teologul: „Și cuvântul trup s-a făcut, iar câți L-au primit, le-a dat putere să fie fiii lui Dumnezeu” (Ioan 1, 14 și 12).

Exact aceste două citate, alături de Ap. Petru dar și de întreg contextual antroposof anterior sunt cheia citirii acestei picturi.

Discuția poate evolua în două direcții, legat de aceste două citate:

1. Prima direcție, este de a încerca să recuperăm ortodox o eventuală semnificație a acestor două citate (în caz că există una), în acest context al Sinodului de la Efes, și să vedem ce spun acestea – pentru că aceste citate nu au legătură neapărată cu tema, sunt forțate, și destul de ilogice în logica discuției. De ce A. Boca adaugă aceste două citate, într-o compoziție a picturii, unde fiecare gând contează, citate care nu se potrivesc compoziției?
2. A doua direcție, este să încercăm să vedem în antroposofie discuția duce undeva, dacă există o explicație pentru aceste două citate, și încotro ne duc cele două citate – și aceasta este direcția care se dovedește a fi cea legitimă, legată și contextual, dar care deschide și continuă de fapt cele două teme majore antroposofe abordare anterior de A. Boca.

2. O încercare ortodoxă de recuperare a sensului celor două citate

Patriarhul Daniel spune: „De asemenea, în cartea Apocalipsei, Maica Domnului este prezentată ca „o femeie înveşmântată cu soarele, şi luna era sub picioarele ei, şi pe cap purta cunună din douăsprezece stele” (Apocalipsa 12, 1). Soarele este Hristos, Soarele dreptății, la picioarele ei, luna, care crește și descrește, reprezentând lumea schimbătoare, iar în cunună se află douăsprezece stele, care reprezintă pe cei doisprezece Apostoli, pe credinţa cărora se edifică Biserica lui Hristos, El fiind Capul Bisericii (cf. Apocalipsa 12, 1). Prin urmare, prezentarea profetică a Maicii Domnului în Psalmul 44, 11 şi în Apocalipsă 12, 1 este o arătare a stării duhovniceşti preaslăvite în care Maica Domnului se află în cer, dar şi o prezentare a Maicii Domnului ca icoană a Bisericii lui Hristos.”[1]

Pasajul se referă la Născătoarea de Dumnezeu, dar nu are legătură direct cu Sinodul și problema discutată, ca să putem spune că are ce să caute într-o carte legată de Sf. Chiril al Alexandriei, într-un astfel de context.

Dacă ne uităm în Apocalipsă, 12, la următoarele pasaje, vedem că nu găsim o legătură tematică directă cu subiectul.

„1. Şi s-a arătat din cer un semn mare: o femeie înveşmântată cu soarele şi luna era sub picioarele ei şi pe cap purta cunună din douăsprezece stele. […]

5. Şi a născut un copil de parte bărbătească, care avea să păstorească toate neamurile cu toiag de fier. Şi copilul ei fu răpit la Dumnezeu şi la tronul Lui.”

De ce Sf. Chiril al Alexandriei ar spune așa ceva în Evanghelia pe care o are deschisă? Este acesta mesajul cheie al Sf. Chiril, mesaj dat la Sinod? Unul general despre Maica Domnului, din altă discuție teologică? Pentru că totul în compoziție este despre Sinod, Sfinții, contextul.

Pentru al 2-lea citat, Sf. Ap. Ioan Teologul:

Text Arsenie Boca:

„Și cuvântul trup s-a făcut….,

…iar câți L-au primit, […] le-a dat putere să fie fiii lui Dumnezeu”

Text Scriptură ortodoxă:

„12. Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu,

1. 1. 1. Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut.
    2. Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.”

(Ioan 1, 14 și 12)

Text Rudolf Steiner:

„Cuvântul era în lume și lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a recunoscut. El a venit în fiecare om (a venit până la omul-Eu), dar ei toți (oamenii-Eu) nu L-au primit.

Celor ce L-au primit însă le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu.

La Ioan, adevărul aletheia – este Manas, harul – charis – este Budhi şi înţelepciunea – sofia – este Atma.”[2]

A. Boca preia identic textul lui R. Steiner, care este trunchiat. Apar următoarele probleme în citatul produs de Arsenie Boca:

1. 1. Citatul Scripturii este modificat și trunchiat, iar partea despre „credința în numele Lui” este scoasă – însă A. Boca păstrează citatul în forma de la Steiner.
  2. Citatul nou, păstrează concepte antroposofe primordiale, întrupare, primire a lui Hristos (impuls cosmic), putere (impuls cosmic) și „să fie fiii lui Dumnezeu”.
  3. Pe scurt, noul citat nu spune „să se facă”, ci „să fie”, adică aceștia sunt deja fiii lui Dumnezeu și nu mai trebuie „să se facă” – este o reformulare majoră, care nu putea să scape în această discuție.
  4. Care este esența acestui pasaj? Acest „să fie” și „fiii lui Dumnezeu”. A. Boca atrage de fapt în Sinod și agață discuția din Sinod de acest „să fie și fiii lui Dumnezeu”, în contextul deschis anterior, conștiința Eului și antropologie, unde și este plasat la Rudolf Steiner.

Are legătură Sinodul din Efes cu „fiii lui Dumnezeu” și cu „femeia în veșmânt de soare”? Nicidecum. Cele două citate, nu sunt justificate, nefiind tematic corect alese, neavând exact legătură cu subiectul.

3. Boca a preluat în aceste două citate două teme mari din antroposofie, „nașterea unui Christos” și „fiii lui Dumnezeu”, prin puterea-impulsul lui Christos

Sensul întregului „Sinod de la Efes” pictat la Drăgănescu, sau mai bine zis deturnării discuției către antroposofie se vede mai bine dacă vedem ce înseamnă aceste două citate în antroposofie. Pentru a discuta ce sunt aceste două citate, am creat două documente ajutătoare, de analiză în Steiner pentru cele două pasaje, dar și pentru tema „fiii lui Dumnezeu”:

1. 1. „Steiner_Cuvantul_trup_Fiii_lui_Dumnezeu_2026-08-16_REPERE”
  2. „Steiner_Femeia_invesmantata_Hristos_cosmic_2026-08-16_REPERE”

Documentele sunt atașate la acest articol.

Ce a făcut Arsenie Boca este că i-a pus Sfântului Chiril al Alexandriei aces pasaj din Steiner despre temă, despre „femeia înveșmântată cu soarele”, spunând că aceasta trebuia să spună de fapt dogmatic. Iar Sfântului Ioan Teologul i-a corectat cuvintele, după Steiner, spunând că fiii lui Dumnezeu sunt cum Steiner învață, după progresul Eului, punându-l simetric în scenă, pe Ap. Petru, simbol al evoluției și al unei înalte conștiințe a Eului. Aceste discrete modificări sunt cheia interpretării antroposofe a picturii. Citatele se potrivesc natural cu tema în antroposofie, dar nu în Ortodoxie.

Pentru a nu lungi o discuție legat de aceste două pasaje, voi scrie ce dorește A. Boca să indice dogmatic de la Rudolf Steiner:

4. Contrazice dogma ortodoxă a Maicii Domnului, ca Născătoare de Dumnezeu

Reproduc mai jos din documentul de analiză:

„GA 346 conține o punte explicită între vechile imagini religioase și iconografia creștină. Steiner spune că procesul cosmic a primit, în epoca greco-latină, forme diferite de reprezentare: „Isis cu copilul Horus” și „Născătoarea de Christos cu copilul Christos”. Mai târziu, în aceeași expunere, formulează succesiunea conform căreia imaginea Isis-Horus a devenit imaginea Fecioarei cu copilul Iisus. […]

Pentru o cercetare riguroasă este util să separăm trei niveluri de certitudine.

1. 1. Explicit în GA 346: femeia înveșmântată cu Soarele este descrisă ca femeie cosmică solară; ea naște o ființă masculină identificată cu ființa ce va trece ulterior prin Misteriul de pe Golgota; imaginea este legată de Isis-Horus și de Fecioara cu copilul Iisus.
  2. Explicit în GA 103: „Fecioara Sophia” este un concept inițiatic pentru corpul astral purificat, iar mama istorică a lui Iisus este prezentată ca manifestare a acestei realități.
  3. Explicit în GA 202: „noua Isis” este asociată cu divina Sophia și cu regăsirea unei înțelepciuni cosmice prin impulsul lui Hristos.

Prin urmare, afirmația „Steiner leagă femeia solară de Maria, Isis și Sophia” este corectă ca sinteză a mai multor texte, dar ar fi imprecis să o atribuim unui singur pasaj. Formula cea mai prudentă este: Steiner leagă direct femeia solară de Hristos, Isis-Horus și imaginea Fecioarei cu Pruncul; în alte GA-uri, el leagă Maria de Fecioara Sophia și Isis de divina Sophia.” (din studiile menționate anterior)

Există o diferență între Iisus și Hristos, ființa cosmică, iar Maica Domnului este născătoare de Christos, a trupului și „băiatului” care va primi ființa cosmică Hristos.

Iisus, trupul pământesc, nu primește decât după 30 de ani pe Hristos, ființa cosmică.

Arsenie Boca ne indică efectiv direcția de la Rudolf Steiner, unde trebuie să analizăm discuția despre Maica Domnului și Nașterea lui Hristos.

5. Învață că toți cei care sunt evoluați în „Eu”, sunt „fiii lui Dumnezeu”, dumnezei prin sine

Iar această temă tocmai este în continuarea celei anterioare, cu Învierea, în care Boca tocmai a prezentat corp fizic, astral, eteric, Eu.

Din documentul de analiză:

„Formula „Și Cuvântul trup s-a făcut, iar câți L-au primit, le-a dat putere să fie fiii lui Dumnezeu” este o sinteză a două propoziții din Prologul Evangheliei după Ioan. Ordinea biblică este inversă: mai întâi Ioan 1,12 vorbește despre cei care Îl primesc și primesc puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu; apoi Ioan 1,14 afirmă că „Cuvântul S-a făcut trup”.

Într-o lectură creștină obișnuită, aceste versete sunt deja strâns legate: Logosul se întrupează, iar cei care Îl primesc intră într-o relație filială cu Dumnezeu. La Steiner însă, fiecare termen este încărcat cu o semnificație antroposofică suplimentară: „Cuvântul” devine Logos solar; „primirea” devine receptarea Luminii și a impulsului cosmic; iar „fiii lui Dumnezeu” sunt descriși în limbajul evoluției Eului.”

Formula „Și Cuvântul trup s-a făcut, iar câți L-au primit, le-a dat putere să fie fiii lui Dumnezeu” este o sinteză a două propoziții din Prologul Evangheliei după Ioan. Ordinea biblică este inversă: mai întâi Ioan 1,12 vorbește despre cei care Îl primesc și primesc puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu; apoi Ioan 1,14 afirmă că „Cuvântul S-a făcut trup”.

„Cuvântul S-a făcut trup”: de la Logos la Hristos-Iisus

Pentru Steiner, Ioan 1,14 este punctul în care realitatea cosmică a Logosului devine vizibilă în existența pământească. În GA 103, el spune că forța interioară a Soarelui și iubirea Logosului iau formă umană în trupul lui Iisus din Nazaret. De aceea insistă că „Cuvântul s-a făcut carne” este afirmația centrală care deosebește creștinismul esoteric de o gnoză ce ar lăsa Hristosul numai în lumea suprasensibilă.

Dar această formulare trebuie citită împreună cu hristologia mai amplă a lui Steiner. „Hristos” și „Iisus” nu sunt, în biografia sa ocultă, pur și simplu două nume ale aceleiași individualități de la naștere. Hristos este o ființă cosmică; Iisus din Nazaret este purtătorul omenesc pregătit pentru a primi această ființă.

Ce ar însemna, în această schemă, „le-a dat putere”? GA 103 oferă răspunsul cel mai clar prin tema „Eu sunt”. Steiner spune că misiunea Pământului este să dea omului deplina conștiență de sine, iar Hristos a adus impulsul necesar pentru ca fiecare ființă umană să poată ajunge la acest „Eu sunt”.

„Christos a dat impulsul necesar pentru ca fiecare ființă umană să poată ajunge la acest «Eu sunt».”

Sintagma „fiii lui Dumnezeu” sunt cei care asemenea Ap. Petru au dezvoltat conștiința Eu—ului, asemenea monahului de pe Cruce, și ajung precum Hristos la Înviere.

[1] Patriarhul Daniel despre Adormirea Maicii Domnului: Luminează taina Bisericii și a sfârșitului creștinesc al vieții omului – https://basilica.ro/patriarhul-daniel-adormirea-maicii-domnului-lumineaza-taina-bisericii-sfarsitului-crestinesc-vietii/, 16 august 2026.

[2] Rudolf Steiner, Cunoașterea lui Hristos, GA 100, Evanghelia lui Ioan, Conferința I, https://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA100/GA100_EICF01.html

IV. Concluzie. Hulirea Născătoarei de Dumnezeu, nestorianism și dogma omului dumnezeu prin sine

În Sinodul din Efes, pictura de la Drăgănescu, Arsenie Boca folosește două referințe clare din antroposofie, între alte scene care evoluează natural discuție dogmatică, referințe care schimbă deplin sensul discuției în sens antroposofic, redeschizând discuția despre nestorianism.

La fel, în al 2-lea citat, afirmă că omul este dumnezeu prin sine, că doar prin dezvoltarea Eu-ului poate ajunge Dumnezeu.

Discuția este coroborată în „Cărarea Împărăției”, unde identic, găsim aceleași afirmații, disimulat, adăugate pe scurt în tabelul de mai jos. Discuția se învârte în jurul unor termeni echivalenți, care să sublinieze conștiința de sine, starea de pace, iluminarea, atingerea stării de Buddha – în Ortodoxie pasajele nu pot fi citite în niciun fel și nu au legătură cu temele propuse.

P. 145

Cărarea Împărăției – Desăvârșirea – Finalitatea omului

Oameni suntem toţi; om însă, numai din când în când câte unul: acela care nu-şi dezminte obârşia divină;

iar Om ( cu „O” mare) numai unul, Iisus Hristos, care pentru noi oamenii, Dumnezeu fiind, s-a făcut Om.

Știam și până la El că avem o obârșie divină, că sutem nemuritori cu sufletul, că este un singur Dumnezeu, spiritual, nevăzut – știau acestea și dacii lui Zamoxis de pe meleagurile noastre…

Atingerea stării desăvârșite, iluminarea, starea de buddha, este dobândită rar, de cîte unul. Iar acela este cel care dobândește conștiința de sine. O sau B mare de la buddha.

P. 146

Dacă cineva e conştient şi trăieşte această evidenţă interioară şi pe celălalt plan al existenţei, unuia ca acela nici un rău nu i se mai poate întâmpla.

Dobândirea sau atingerea conștiinței de sine este starea de iluminare, ieșirea din ciclul reîncarnărilor.

P. 147

În definitiv aceasta şi este finalitatea omului: creşterea sa în dimensiunile spirituale ( conferite de jertfa înţeleasă – deci acceptată -), a bărbatului desăvârşit Iisus Hristos. Deci desăvârşirea este finalitateanoastră – cu poruncă – dacă este cine să priceapă şi să se angajeze.

Credinţa e un risc al raţiunii; dar nicidecum o anulare, ci, dimpotrivă, o iluminare a ei. E o absorbire a sufletului într-un dincolo al lumii acesteia, în modul divin al existenţei. Conştient de această dezmărginire, fără să fii mort deloc şi în lume, experiezi, trăieşti, la intensităţi nebănuite, sentimentul libertăţii spiritului. De fapt la mijloc e o înviere a spiritului pe planul şi la nivelul raţiunii divine a existenţei în general şi aceasta o trăieşti ca o eliberare din temniţa şi teroarea acestei lumi sensibile.

Acum scapi de frică. Lumea nu se mai poate atinge decât de temniţa ta biologică; – noua ta realitate, de o evidenţă absolută, scăpându-i cu desăvârşire.

Acestea sunt cuprinse în cuvântul lui Iisus: „Eu, Adevărul, vă voi face liberi !” şi „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul – care nu plăteşte nimic (în sine) – şi mai departe nu pot să facă nimic!”

[…]

Finalitatea omului e definită mai devreme în „conștiență”.

Iluminarea este obținută prin dobândirea conștiinței de sine. Eliberarea spirituală, „sentimental libertății spiritului” este scopul vieții.

„Temnița și teroarea acestei lumi sensibile” – încarnările successive, problema de rezolvat.

Alterează cuvintele lui Hristos, și adaugă „Eu”, în sens antroposofic. Eu-ul antroposof aduce eliberarea.

P. 149 Deci ceea ce s-a altoit ( s-a „inoculat” – cu un cuvânt de mai-nainte), în fiinţa noastră spirituală, în câte unii, din când în când, din veac

în veac, răsare ca o confirmare luminoasă, ca o stea ce luminează şi contemporanilor mai „zăbavnici cu inima a crede toate” înnoirile spre

îndumnezeire a omului.

La fiecare câteva sute de ani, secole, apare câte un Buddha ales să prezinte noua cale către iluminare (confirmare luminaps) – de asta relativism confesional și Sundar Singh. Reâncarnările sunt la sute de ani.

P. 205

Cărarea Împărăției

Vârstele iubirii – vârstele desăvârșirii

Aceşti fii ai Tatălui vin în lume spre aceeaşi soartă spre care a venit Cel Unul Născut Fiul lui Dumnezeu. Aceştia toţi se învoiesc să-l urmeze cărarea întreagă.

Buddha și bodhisattva vin prin avataruri și se reîncarnează, la fel ca Hristos, reîncarnat în Iisus. Aceștia îl copiază în reîncarnare pe Hristos. Hristos este doar unul dintre Buddha reîncarnați